De-acord, apoi, că spaţiul biblic
va fi întâiul lor popas,
hotarul dintre universuri
l-au depăşit doar printr-un pas,

un pas dumnezeiesc cu-adevărat
(de-a omului ştiinţă-n veci necunoscut)
prin care existentul de dincolo de timp
ia forma consistentă a lucrului văzut.

...Şi-aşa se face că Mesia
- de-apostol Petru secondat –
porni din Nazaret la drum
de timpu-n loc părea c-a stat.

Mergeau încet, cu pasul rar,
(doi pelerini cu gândul în trecut)
şi seama nu luau la zgomotul făcut
de maşinismu-n goană spre Tartar.

Într-un târziu, cu trupurile frânte
de nevoinţa autoimpusă,
sub un măslin la poala unui munte
s-au aşezat pe ţărâna setoasă

de-a ploii caldă mângâiere,
ca să-şi mai tragă sufletul
până ce vipia-şi va împlini
îmbrăţişarea cu pământul.

Dar numai ce-au sorbit din ploşti
câte un strop de udătură
şi Tatăl nostru l-au rostit
că au văzut a lui figură

cum la iuţeală s-a-nchegat
din aerul pălit de soare –
la patru ace îmbrăcat,
Mefisto zâmbea cu candoare.

- Mă bucur, frate, de-ntâlnire,
deşi tu nu pari încântat;
să fie degajarea mea de vină,
ori modul tău mai rezervat?...

Nu pot fi altfel de cum sunt –
direct şi fără etichetă!
Propun, de-aceea, hic et nunc
să folosim altă reţetă

în adresare, ca-ntre fraţi,
nu cu majusculi de-onorare,
cu toate că-ntre noi distanţa
de-o vârstă cu eternul pare.

Dar ăsta-i numai praf în ochii
naivilor lipsiţi de haz –
antagonismu-ntre principii
nu-i pentru mâncători de praz...

În plus, văd că de data asta
vii însoţit de-un devotat,
acela care într-o noapte
de tine întreit s-a lepădat.

Dă bunul Petru să răspundă
la lovitură, dar Iisus
îi face semn şi el Îl lasă
la punct să-l pună pe intrus:

- Ia uite cine s-a găsit
pe alţii la refec să-i ia!
Taman acela ce ispita
nutreşte cu esenţa sa.

Ştii foarte bine ce stă scris
despre măsură-n sfânta Carte:
„Doar de măsura folosită
avea-va fiecare parte...”

Te bucuri paiul când îl vezi
în ochiul unuia smerit,
dar bârna din ochiul perfid
îţi pare fapt obişnuit.

După-ntâlnirea din pustie
când închinarea mi-ai propus
în schimbu-ntregului Pământ,
crezi c-ar mai fi ceva de spus?

Te-am suportat îndeajuns,
deşi prezenţa ta m-apasă.
De-aceea, verde eu ţi-o zic:
Fă bine-acuma şi ne lasă!

- Vai mie, susură Mefisto,
te-am supărat a doua oară
şi cât dorit-am revederea
pentru ce-a fost odinioară!

Din pricina acestei javre
- omul în carne şi în oase –
am cam sărit atuncea calul
cu fiţele-mi fastidioase.

Dar, trebuie să recunoşti,
c-o ispitire iscusită
e pentru crez binevenită
(prin încercări ţi-l întăreşti),

tot astfel cum e necesar
răul în lumea sublunară –
un bine curăţat de rău
ar fi banal din cale-afară...

Ca să nu ai din nou surprize
(pe om să nu contezi vreodată!),
vreau să te pun de-acum în gardă
că-i altminteri de cum se-arată.

Tocmai de-aceea şi-a făcut
din actorie-un scop în viaţă –
în sinea lui se crede geniu,
deşi-i de fapt doar o paiaţă.

Iar pentru asta ce-a făcut?
Fiind morala o povară,
cu etica a-nlocuit-o,
încât azi justu-i de ocară.

Aşijderea a procedat
cu al ştiinţei bun renume:
A decretat cu aroganţă
că totu-i relativ în lume

şi că dincolo de-a luminii
celeritate-i întuneric –
o zonă pentru cert tabú,
dar nu şi pentru ipotetic...

În dese rânduri m-am gândit
la sufletul uman, în care
fraţi siamezi de-a pururi sunt
răul şi binele-n mişcare,

şi-această desluşire am:
Pământul în rotirea lui
cunoaşte nesfârşita alternanţă
a zilei şi-a-ntunericului.

Tot astfel sufletul cunoaşte
lumini şi umbre-n clarobscur,
ce prin proporţia-ntre ele
traseaz-al caracterului contur.

Un argument la cele spuse:
La două veacuri după tine,
din Persia ameninţa
maniheismul bazele creştine.

Ei bine, în doctrina lui
profetul Mani afirma
etern conflictul bine-rău
şi-al neluminii cu lumina.

Mai vreau să spun că intuiesc
ce ţi-ai propus prin revenire
şi că pioşi cu-adevărat
rar vei găsi în omenire.

Nu vei păţi ce-ai mai păţit
la-ntâiul tău terestru zbor,
însă te paşte-nstrăinarea
din Marele inchizitor.

Fireşte, într-o nouă formă
mai crudă-n a ei rafinare,
în care omul e captiv
prin zelu-ntru civilizare.

Credinţa n-o căta-n oraşe
cu catedrale înţesate –
triste jaloane în istorii
pentru-a turismului prosperitate,

ci cat-o la acei sihaştri
ce-s bucuria Tatălui,
precum preavrednicul Ioan
din Munţii Maramureşului...

Dar când Mefisto-şi dădu seama
că nu mai este ascultat,
pe loc se făcu nevăzut –
duh neguros de noapte însetat.

Deja celeştii pelerini
atraşi de retroviziuni,
în minte refăceau traseul
pe veci marcat de mari minuni.

George PETROVAI

Citește și