În dimineaţa zilei de 22 decembrie, cam atunci când TVR anunţa „sinuciderea" generalului Milea, în Sighet a fost lansat un zvon care spunea că un anume cetăţean, profesor la un liceu din Sighet, urmează să fie judecat în public şi condamnat, întrucât ar fi vorbit ceva împotriva lui Ceauşescu. Se zicea că procesul va avea loc în sala de la IGO (Intreprinderea de Gospodărire a Oraşului) aflată chiar în centrul oraşului, la orele 13, şi se cerea discret oamenilor de pe stradă să vină acolo.

Mie personal, mi-a şoptit acest lucru un coleg pe care îl cunoşteam foarte de bine. Ulterior s-a putut constata că a fost de fapt o încercare destul de abilă de a aduna în centrul oraşului, la o anumită oră fixă, o mulţime cât mai mare de oameni care, desigur, s-ar fi transformat într-o demonstraţie. (Cine a lansat însă zvonul ? Cine l-a pus pe colegul meus ă îl difuzeze ? – mistere de nepătruns!).

Dar n-a fost nevoie ca lucrurile să decurgă astfel pentru că, puţin înainte de ora 13 s-a aflat de la TV despre fuga lui Ceauşescu şi starea de spirit s-a schimbat brusc. Înainte de asta, aproximativ între orele 10 şi 11, în faţa sediului Comitetului municipal PCR (actuala Primărie) a staţionat un timp o dubă kaki a armatei. Aceasta i-a încărcat pe membrii secretariatului fostului Comitet municipal PCR si i-a transportat probabil în cazarmă. Cine să fi organizat acţiunea de evacuare a activiştilor din sediul PCR? Și din ordinul cui? — alte mistere.

*

La puţin timp după aflarea ştirii despre fuga lui Ceauşescu, în faţa vitrinei de la Librăria “Luceafărul”, situată tot în perimetrul central, a apărut un tip necunoscut care, înarmat cu o rangă şi părând să ştie exact ce are de făcut, vroia sa spargă vitrina, deşi “operele" lui Ceauşescu nu mai erau expuse de câteva zile. Vitrina librăriei în care erau de obicei expuse cărţile cu coperţi roşii semnate cu numele lui Nicolae Ceauşescu, era în curs de „rearanjare” pentru că, cu câteva nopţi mai-nainte, respectiva vitrină fusese mânjită pe din afară cu excremente.

Mai mulţi cetăţeni au reuşit să-l oprească pe individul cu ranga, iar mai apoi în oraş n-a mai fost spartă nici o vitrină. Eu am încercat să vorbesc la staţia de radio-amplificare a oraşului, mi-am adus aminte că înainte cu vreo câteva zile aceasta transmitea discursurile oficiale şi muzică „patriotică". Şeful Oficiului poştal a refuzat să-mi arate unde se află staţia, a pretins că nu deţine cheia şi a încercat să-mi împiedice accesul. Am descoperit încăperea cu ajutorul altcuiva, al unui fost elev care lucra la Telefoane, am forţat lacătul prin lovire cu ciocanul, dar cînd am intrat am constatat cu surprindere că microfoanele şi aparatele erau demontate şi mutate de acolo. Pe jos era plin de benzi magnetice desfăcute şi încâlcite. Cine a demontat staţia chiar atunci şi din dispoziţia cui?

Un alt episod s-a consumat la sediul comun al Miliţiei şi Securităţii. Aici s-a deplasat scandând: “La Miliţie !" un grup relativ mare de oameni, vreo 7-800, deosebit de agitaţi. Nu au escaladat gardul imediat, la început au vociferat doar şi au strigat din stradă, însă riscul unei răfuieli era destul de mare. În vecinătatea acestor sedii se află Liceul „Dragoş Vodă". De la un geam de la eajul I al aceste clădiri li s-a vorbit ambelor tabere, cu staţia de amplificare a Liceului. Miliţienilor li s-a cerut să nu opună rezistenţă, să predea cheile de la armament unui grup de civili constituit ad-hoc şi să dea dovezi de bună credinţă, să iasă în stradă şi să manifesteze împreună cu poporul împotriva lui Ceauşescu.

Li se garanta că nu li se va întâmpla nimic. De asemenea, manifestanţilor li s-a cerut să nu se dedea la agresiuni împotriva miliţienilor şi securiştilor, deoarece aceia dintre ei care sînt eventual vinovaţi de posibile abuzuri vor fi judecaţi şi Justiţia trebuie să fie aceea care să facă dreptate. S-a făcut, repetat, apel la sentimentele creştineşti şi a fost invocată sărbătoarea Crăciunului care se apropia. La sosirea armatei, miliţienii şi securiştii au putut să iasă fără riscuri în stradă şi să meargă cu coloana manifestanţilor spre centru.

În frunte se afla, condus de braţ, comandantul Securităţi. A fost singurul care a trebuit să încaseze în mod discret câţiva ghionţi, pentru a fi determinat să strige : „Jos Ceauşescu !", “Trăiască libertatea !". Ceilalţi au strigat, după toate aparenţele, din convingere. În centru, în faţa Catedralei, comandantul Securității a fost obligat să se aşeze în genunchi şi să rostească „Tatăl nostru".

În acele împrejurări, s-a zvonit că ar lipsi doi ofiţeri de Securitate (în prezent nu mai sunt în viață nici unul dintre ei), se zicea că sunt cu armamentul asupra lor. Se puneau întrebări precum: unde sunt aceştia? Au întârziat întâmplător sau sunt în misiune? În ce misiune? În realitate, cei doi erau la acea oră bine mersi în cazarmă, în custodia Armatei. Absenţa acestora de la apel a avut o anumită importanţă, întrucât numele lor au fost utilizate des şi eficient în procesul de dezinformare şi diversiune din zilele care au urmat.

*

Imediat după ce s-a anunţat fuga lui Ceauşescu, sediul fostului Comitet municipal PCR, respectiv al Primăriei a fost vandalizat cu o repeziciune şi o precizie uluitoare. Au fost arse afară, în stradă, portrete şi cărţi de propagandă şi a fost literalmente devastată cantina de la subsol, de unde foştii activişti urmau să-şi ridice „raţia", adică proviziile pregătite pentru sărbătorile de iarnă, constând din alimente (salam, portocale, ciocolată) care nu se găseau nicăieri în comerţ. Din întâmplare s-au distrus şi unele hîrtii ţinând de birocraţia primăriei.

Prima acţiune de dezinformare, tipic securistă, s-a produs în chiar momentele constituirii Consiliului FSN local, pe la ora 18.00 seara. O chelneriţă de la restaurantul „Tisa", local frecventat cu predilecţie de către securişti, a intrat în clădirea Primăriei, a trecut discret pe la principalii organizatori şi le-a şoptit la ureche o informaţie sinistră: cei doi ofiţeri din cadrul Securităţii locale, despre care s-a zvonit că ar fi fugit cu armamentul asupra lor, urmează să vină după ce se face noapte, să ocupe Primăria şi să-i împuşte pe toţi membrii Consiliului. Ne spunea insistent şi panicată că am face mai bine să plecăm acasă. La auzul acestei ştiri, moralul membrilor consiliului a scăzut brusc şi periculos; n-a mai putut fi refăcut decît în urma unui gest într-un fel regretabil. Anume, cineva a ieşit la balcon, a vorbit populaţiei aflată în număr mare în stradă despre iminenţa unui act criminal din partea celor doi ofiţeri şi a cerut ca, în cazul în care ar fi văzuţi îndreptându-se către Primărie, să fie arestaţi, ceea ce echivala prectic cu o instigare la linşaj.

În fapt, la acea oră respectivii ofițeri de Securitate îşi predaseră deja demult armamentul la grăniceri şi se aflau „arestaţi" în Cazarmă. Deci: (1) Cine a trimis-o pe chelneriţă să propage acest zvon defetist în rîndul membrilor consiliului? (2) Ce se urmărea prin aceasta? Evacuarea şi reocu-parea sediului? De către cine? (3) De ce au întîrziat cei doi ofiţeri să se predea? A fost o întîmplare sau ei au fost în misiune? În ce misiune? Nu cumva tocmai în aceasta a constat misiunea lor? Se urmărea, oare, prin aceasta să se dea un substrat plauzibil viitorului element de scenariu al teroriştilor? Tot atîtea întrebări fără răspuns. Oricum, în cursul nopţii următoare, de 22 spre 23 decembrie, au sosit telefonic informaţii-zvonuri, potrivit cărora ofiţerii respectivi ar fi încercat să otrăvească puţurile de unde se pompează apa oraşului, sau că ar fi comis alte crime deosebit de grave.

În altă ordine de idei, şi în privinţa soldaţilor de pază de la Primărie a putut fi observată o anumită ciudăţenie. Printre ei erau amestecaţi, aproape la fiecare post de pază, cîţiva bărbaţi mai în vîrstă, evident peste vîrsta obişnuită a stagiului militar, îmbrăcaţi şi echipaţi ca simpli soldaţi. Cine erau? Erau cadre militare? Erau de la „servicii”? Aveau doar rolul să prevină situaţiile în care soldaţii adevăraţi şi-ar fi pierdut capul? sau aveau şi vreun alt rol?

*

A doua diversiune, dacă ar fi avut succes, conţinea implicaţii mult mai periculoase. În jurul orelor 20.00, poate ceva mai tîrziu, comandantul regimentului local de Grăniceri mi-a comu-nicat ceva oarecum confidenţial. Era o precauţie menită să nu producă panică inutilă. Anume, spunea că a primit un mesaj cifrat, probabil radio (nu reţin exact), prin care i se aducea la cunoştinţă că Ungaria, profitând de situaţia creată în România, ne-a atacat cu intenţia de a ocupa Ardealul şi că lui i s-a ordonat să se deplaseze cu tot efectivul şi să ocupe poziţii de luptă pe valea Someşului, undeva în zona Satu Mare. Surprins de noutate, eu eram de părere ca trupa să fie împărţită: un batalion să fie păstrat în oraş cu misiuni de pază, iar altul să se deplaseze în sectorul ordonat.

Comandanntul a spus că nu mişcă nici un soldat, pînă cînd nu verifică ordinul. După vreo două ore zicea că a reuşit să vorbească telefonic la eşaloanele superioare cu cineva căruia îi cunoaştea vocea şi a aflat care este situaţia reală. Astfel a putut fi evitată o decizie care avea toate posibilităţile să conducă la o catastrofă locală. Deci : (1) Cine a dat respectivul ordin fals, transmis pe comunicaţiile Armatei, pe un canal care nu era la îndemîna oricui? (2) Ce se urmărea de fapt, în ipoteza că ordinul ar fi fost executat imediat? Se urmărea să se creeze doar panică, sau existau realmente intenţii de sabotare a obiectivelor care ar fi rămas fără pază sau cu pază insuficientă (depozitul PECO, staţia de pompare a apei, uzina electrică, sediul primăriei etc.)? S-ar fi produs, oare, devastări sau violenţe în oraş în urma plecării armatei? O atare situaţie ar fi favorizat apariţia fantomei „teroriştilor"? – Dumnezeu ştie! Mult mai tîrziu am aflat că şi în oraşul Satu Mare s-a lansat aceeaşi diversiune, care acolo a prins, unităţi ale armatei au fost dislocate din oraş şi trimise spre frontieră să întâmpine „agresorul”.

*

A treia diversiune ar putea fi numită simplu: „elicopterul". În noaptea de 22 spre 23 decmbrie, pe la orele 3 spre dimineaţă, comandantul unităţii locale de de Grăniceri ne-a comunicat că radarul semnalizează un elicopter, decolat probabil de la Cluj, care se află în zona Gherla-Dej şi se îndreaptă spre Maramureş. Cînd „elicopterul" s-a apropiat de zona Vişeu, comandantul ne-a spus că a primit informaţii cu privire la caracteristicile tehnice ale acestuia: un aparat ultramodern, deosebit de silenţios, are la bord opt luptători antrenaţi special şi dotaţi cu armament sofisticat, echipat cu mitraliere cu care poate să tragă „din orice poziţie” (aceleași caracteristici care mai târziu au fost comunicate și la TVR) asupra oricărui obiectiv. Cine 1-a informat pe ofiţer asupra caracteristicilor „elicopterului"? Cu ce scop?

Avînd în vedre că menţionarea caracteristicilor coincide până la detaliu („trag din orice poziţie") pentru toată ţara, se mai poate nega, oare, existenţa unui scenariu general al „elicopterelor", la fel ca al „teroriştilor”, care are probabil un autor unic ? Dacă inducerea în eroare a radiolocatoarelor ro-mâneşti, cu ajutorul unei aparaturi electronice ultramoderne, a fost făcută de către o putere străină, atunci cum se face că detaliile despre „elicoptere" au fost comunicate în româneşte şi pe sistemul.de comunicaţii al armatei?

După cîteva minute de încordare, ni s-a comunicat că „elicopterul” a aterizat pe câmpul dintre Sarasău şi Sighet, la 2-3 km vest de oraş. Au plecat într-acolo o companie de soldaţi şi cîţiva ofiţeri îmbarcaţi în camioane. S-a stabilit ca în faţă, la oarecare distanţă, să mergem doi civili cu un autoturism ca, în eventualitatea „întâlnirii", să nu se dea de bănuit imediat. La locul indicat de radar, militarii au coborât şi s-au desfăşurat pentru luptă.

Au cercetat terenul metru cu metru. Nimic!
Privind lucrurile retrospectiv, s-ar putea spune că evenimentele primei nopţi a „revoluţiei" la Sighet au fost dominate, determinate şi chiar „organizate" de aceste trei diversiuni (dezinformări): (1) doi ofiţeri de Securitate, înarmaţi, urmează să atace Sediul Consiliului, să otrăvească apa etc.; (2) sîntem în stare de război cu Ungaria şi Armata a primit ordin să părăsească oraşul şi să plece la Satu Mare cu misiune de luptă; şi (3) urmează să fim atacaţi de către un elicopter, avînd la bord luptători deosebit de periculoşi.

*

Noaptea, târziu, am găsit nişte chei cu care am reuşit să deschidem casa de fier din biroul Primăriţei. Acolo se aflau: planurile de „sistematizare" a oraşului; schema şi documentaţia primirii în oraş a lui Nicolae Ceauşescu cu ocazia vizitei din mai 1986, desenate impecabil cu creioane colorate; nomenclatorul cu rezerva de cadre purtând menţiunea „secret", ştampile, insigne, mărunţişuri, precum şi o listă făcută de mînă, datând din 1987, cu ştampila „strict secret", care cuprindea informatorii Securităţii care erau membri PCR, 34 la număr. Această listă avea următoarele rubrici: Numele informatorului, adresa, data naşterii, seria şi numărul buletinului, locul de muncă şi ofiţerul de legătură. Lista semăna întocmai cu aceea de la Giurgiu (publicată în facsimil în rev. „Cuvîntul nr. 32 din 1990). Mai exista şi o altă listă cu persoanele care urmau să fie recrutate ca informatori. Toate aceste hîrtii au fost împachetate şi predate Armatei.

*

În noaptea de 23 spre 24 decembrie a fost înregistrată o ultimă diversiune. Cam pe la miezul nopţii s-a primit la Consiliu un telefon prin care ni se spunea că o maşină suspectă, o Da-cie de culoare neagră, cu număr de Caraş Severin format din trei cifre, a refuzat să oprească la control şi a dispărut în mare viteză spre oraş. Omul de la celălalt capăt al firului zicea că este paznicul da la bariera CFR pasajul Cearda.

Vorbea firesc, cu accent local. Am vorbit și eu perbsonal cu el la telefon și vocea mi s-a părut cunoscută. Părea credibil. S-a cerut imediat la CFR ca toate barierele, care au poziţia normală ridicată, să fie închise, blocând astfel ieşirea din oraş pe şoselele spre Satu Mare sau Vişeu. Ieşirile spre Baia Mare şi Valea Izei au fost închise prin blocarea şoselei cu buşteni în satul Vadu Izei. Acest „ochi de plasă", odată realizat, a permis un „filtru” amănunţit. Nimic! Dimineaţa, s-a mai primit un telefon de alarmare, prin care se spunea că un ARO cu număr de Caraş Severin (!) a trecut în mare viteză prin localitatea Rona de Sus, executînd din mers foc împotriva populaţiei civile, şi că se îndreaptă spre oraş.

Comandantul a ordonat ca la bariera CFR de la Cămara să fie camuflată o grupă de soldaţi şi, în cazul că maşina respectivă nu se va supune somaţiei de a opri, să se tragă în ea pînă la neutralizare. Fireşte, iarăşi nu s-a întîmplat nimic.

Astfel, primele zile ale Revoluţiei, 22 – 24 decembrie, la Sighet au trecut fără să se fi tras nici un foc de armă. Singură dezinformarea sistematică, de tip securist, a fost inamicul mereu prezent şi total nevăzut.

Semnează,
prof. univ. dr. Nicolae Iuga

Nota bene: Acest text a fost scris în primăvara anului 1990, când memoria faptelor era încă proaspătă, la cererea regretatului prieten Radu G. Ţeposu, director pe atunci al revistei „Cuvântul” şi publicat în volumul Securitatea, Cezarul şi sfoara de câlţi a lui Elie Wiesel, Ed. Limes, Cluj, 2012, p. 81-91.

Citește și

loading...