Poate ar trebui sӑ te întreb, România mea, România noastrӑ, pe ce drum vrei sӑ apuci. Însӑ tu n-ai drumuri cum au alţii, şi-ţi va fi mai greu...Dar acum, când te pregӑteşti sӑ sufli în tortul pe care scrie 100, pot sӑ te întreb cât bun-simţ ţi-a mai rӑmas? Zici cӑ eşti o ţarӑ creştinӑ, dar uite ce-am gӑsit scris despre tine de ziaristul Somogyi Attila:

„Recent, am fost prin Pasul Prislop si am trecut pe langa Cimitirul Militar aflat pe cea mai inalta cota a trecatorii. Si chiar daca el adaposteste osemintele unor militari germani si austrieci, ostasi ai Regimentului III Vanatori din Carpati, cazuti in Primul Razboi Mondial, ceea ce se intampla acolo este criminal. Daca nu suntem in stare sa onoram jertfa unor oameni care au murit la datorie, facand putinul ce tine de decenta, suntem doar niste nevrednici, care meritam sa fim de batjocura Europei. Pentru cei ce nu stiu, mii de militarii romani cazuti la datorie sau in prizonierat isi dorm somnul de veci in 30 de tari europene, din Albania si pana in Franta, din Lituania si pana in Grecia. Nicaieri, cimitirele nu au fost abandonate sau lasate in paragina de comunitatile unde sunt amplasate, strainii onorandu-ne mortii cu respect si uneori cu recunostinta. Cât putem sӑ fim de nenorociti si nevrednici, in fӑloşenia noastrӑ atât de lipsitӑ de conţinut real.”

Apoi, ziaristul reaminteşte câteva articole din legea nr. 379/2003, în care se prevӑd urmӑtoarele:

„Mormintele de razboi straine situate pe teritoriul Romaniei au acelasi regim ca si mormintele de razboi romanesti”, “Toate mormintele de razboi vor avea asigurata o zona de protectie”, “Intretinerea si marcarea mormintelor de razboi straine, aflate pe teritoriul Romaniei, se realizeaza de catre autoritatile administratiei publice, potrivit legii si in conformitate cu tratatele internationale”.

Deci legile interne şi internaţionale precizeazӑ clar cӑ şi România trebuie sӑ aibӑ grijӑ de mormintele soldaţilor din alte ţӑri, soldaţi care au fost duşmani cât timp a fost rӑzboi, dar şi-au gӑsit sfârsitul pe meleagurile noastre din ce în ce mai despӑdurite.

Românie, cum ai fost şi cum eşti azi...La ţӑri, nu-i ca la oameni. 100 pentru o ţarӑ înseamnӑ încӑ tinereţe, prospeţime, vigoare. Tu, ai cam început sӑ uiţi ce fӑceai bine odinioarӑ! Ştefan Andreica, în „Istorie şi tradiție pe Valea Rȃului (Vaser)”, scrie cӑ pe drumul care duce de la Vişeul de Sus la Fǎina şi Macȃrlǎu era un cimitir unde erau ȋngropați şi cȃțiva militari bavarezi, decedaţi în perioada luptelor din primul rӑzboi mondial. Îl citez pe autor mai departe: „În fiecare an, de Sf. Maria, fetele de la Lutoasa au fǎcut un pelerinaj la aceste morminte pǎrǎsite şi uitate, ȋmpodobindu-le cu flori. Boceau acei soldați germani pe care nu i-au vǎzut niciodatǎ şi care au murit pentru o cauzǎ neȋnțeleasǎ de ele”.

Dupǎ ce precizeazǎ sursa de unde este luat acest pasaj, autorul tratatului completeazǎ cu cȃteva cuvinte la care se simte pǎrtaş oricine le citeşte: „Ce gest minunat al acelor fete simple pentru oameni strǎini de neamul şi de limba lor!”

Era o vreme când nişte fete aveau grijӑ de mormintele unor soldaţi strӑini şi chiar ostili. Atunci nu exista legea 379/2003, dar exista legea bunului-simţ, lege fӑrӑ numӑr, dar nepreţuit de importantӑ! Azi, România e în zdrenţe, e o ţarӑ unde nu ne pasӑ nici de cei vii, ce sӑ mai spun de cei morţi...

Ce-ar fi dacӑ te-ai scutura de lanţuri, aşa cu te vedea pictorul Rosenthal, şi te-ai preocupa în primul rând de aplicarea principiului „respectӑ ca sӑ fii respectat” ?

Citește și