Iată de ce Miguel de Unamuno nu numai că-l consideră pe Don Quijote un desăvârşit cavaler, adică aşa cum ni-l înfăţişează Cervantes – „totdeauna cuviincios în purtări” şi cu gândurile îndreptate „totdeauna către ţinte înalte, care sunt acelea de-a face bine tuturor şi rău nimănui”, dar în vastul eseu Viaţa lui Don Quijote şi Sancho i se adresează cu „domnul nostru Don Quijote”, ceea ce înseamnă că vede în el un Iisus spaniol, şi asta pentru faptul că „Don Quijote şi Sancho au existat aievea şi cu adevărat, şi că toate câte ni se povestesc despre el s-au petrecut într-adevăr şi chiar aşa cum ni se povestesc”!

Iar diferenţa dintre Don Quijote şi nevrednicii noştri politruci este ca de la cer la pământ după ce Sancho Panza afirmă despre stăpânul lui „Nu-i smintit, ci-i numai prea cutezător” şi după ce-şi exprimă deplinul devotament prin memorabilele vorbe: „...pentru curăţia asta a lui mi-e drag ca ochii din cap, oricâte nerozii ar tot face”.

Da, căci politrucii noştri postdecembrişti, ticăloşiţi până în măduva oaselor, nu numai că încearcă să fugă de răspunderea faptelor comise mai ceva ca dracu de tămâie, tăgăduind din răsputeri că ar fi odraslele potlogăriilor săvârşite, sau – atunci când tăgăduirea nu mai ajută – târându-se în genunchi şi cerând cu lacrimi în ochi iertare de la lichelele cu puteri decizionale (vezi scena deplinului penibil, impecabil interpretată de Varujan Vosganian), dar – cu excepţia lor şi a membrilor clanului mafiot din care fac parte – ajung în timp record să le fie dragi tuturor celorlalţi (românii pe care cică-i reprezintă) mai ceva ca sarea-n ochi.

Iar din această incalificabilă stare de lucruri îşi trage seva un alt prosper paradox românesc: Deşi cam toate instituţiile centrale ale statului nostru tâlhăresc (Parlament, Guvern, Preşedinţie, ministere) sunt arătate cu degetul şi înjurate pe rupte de grosul românilor, totuşi ei nu se revoltă, ci se înarmează cu răbdarea resemnării şi se încurajează cu speranţa disperării, chiar dacă e vădit pentru oricine că, la actuala ruină calculată şi dirijată a României, după o schimbare în bine a macazului politic ar fi nevoie de un alt sfert de veac pentru îndreptarea ei socio-economică şi de o jumătate de secol pentru cea moral-spirituală.

Citește și