Sfântul Ilie, proorocul lui Dumnezeu, nu a murit, ci a fost luat cu trupul în carul de foc, potrivit tradițiilor evreiești și creștine. O tradiție românească spune că nu este bine să lovești două mere între ele pentru că atragi grindina.

Sfântul Prooroc Ilie Tesviteanul, sărbătorit în 20 iulie, a fost fiul lui Sovac, un preot al Legii Vechi, care locuia în cetatea Tesve din Galaad (Israel). De la această cetate provine numele de Tesviteanul al proorocului.

Sf. Ilie se bucură de o cinstire deosebită din partea Bisericii, ziua prăznuirii sale fiind marcată în calendar cu roșu, însemnare ce nu apare în acest fel la niciun alt prooroc.

Sant-Ilie este ziua de celebrare a zeului solar (Sant-Ilie) la data 20 iulie, considerată a fi mijlocul sezonului pastoral. Sant-Ilie, ca şi San-George şi Sâmedru, este o divinitate populară care a preluat numele şi data celebrării de la un sfânt creştin – Sfântul Prooroc Iile. Ca divinitate solară şi meteorologică, Sant-Ilie provoacă tunete, trăsnete, ploi torenţiale şi incendii, leagă şi dezleagă ploile, hotărăşte unde şi când să bată grindină.

În perioada să pământeană Ilie a săvârşit păcate, cel mai mare fiind uciderea părinţilor săi la îndemnul diavolului, păcate pe care le-a ispăşit în moduri diferite şi din această cauză Dumnezeu l-a iertat, l-a trecut în rândul sfinţilor şi l-a urcat la cer într-o trăsura cu roţi de foc trasă de doi sau de patru cai albi înaripaţi.

În cer, Sant-Ilie cutreieră norii, fulgeră şi trăsneşte dracii cu biciul sau de foc pentru a-i pedepsi pentru răul pe care i l-au pricinuit. Şi, pentru că dracii înspăimântaţi se ascund pe pământ prin arbori, pe sub streaşina caselor, în turlele bisericilor şi chiar în trupul unor animale, Sant-Ilie trăsneşte năprasnic pentru a nu-i scapă nici unul dintre ei.

Tradiții și obiceiuri

În ajunul acestei zile, fetele se duceau noaptea pe ogoarele semănate cu cânepă, se dezbrăcau şi, goale, se tăvăleau prin cultură, apoi se îmbrăcau şi se întorceau acasă. Dacă, în noaptea dinspre Sf. Ilie, visau cânepă verde era semn că se vor mărita cu flăcăi tineri şi frumoşi iar dacă visau cânepă uscată se zicea că se vor mărita cu oameni bătrâni.

În dimineaţa acestei zile se culegeau plante de leac, în special busuiocul, ce erau puse la uscat în podurile caselor, sub streşini sau în cămări. Tot acum se culegeau şi plantele întrebuinţate la vrăji şi farmece.

Femeile duceau în această zi busuioc la biserică pentru a fi sfinţit după care, întoarse acasă, îl puneau pe foc iar cenuşa rezultata o foloseau în scopuri terapeutice atunci când copiii lor făceau bube în gură.

Nu era voie să se consume mere până la 20 iulie şi nici nu era voie ca aceste fructe să se bată unul de altul, pentru a nu bate grindina, obicei păstrat şi astăzi. În această zi, merele (fructele lui Sf. Ilie) se duc la biserica pentru a fi sfinţite, crezându-se că numai în acest mod ele vor deveni mere de aur pe lumea cealaltă.

De Sfântul Ilie, românii îşi aminteau şi de sufletele morţilor, în special de sufletele copiilor morţi. Femeile chemau copii străini sub un măr, pe care îl scuturau că să dea de pomană merele căzute. Astfel, se consideră că morţii se veselesc.

Scenariul ritual de renovare a timpului, specific tuturor marilor sărbători calendaristice, cuprinde şi practici de pomenire a morţilor. Bisericile sunt pline, acum, cu bucate pentru pomenirea morţilor (Moşii de Sf. Ilie), iar la casele gospodarilor se organizează praznice mari.

Se credea şi se mai crede şi astăzi că dacă tună de Sf. Ilie, toate alunele vor seca iar fructele din livezi vor avea viermi.

La sate, apicultorii recoltau mierea de albine, operaţie numită “retezatul stupilor”. Recoltarea mierii se făcea numai de către bărbaţi curaţi trupeşte şi sufleteşte, îmbrăcaţi în haine de sărbătoare, ajutaţi de către un copil, femeile neavând voie să între în stupină. După recoltarea mierii, cei din casă, împreună cu rudele şi vecinii invitaţi la acest moment festiv, gustau din mierea nouă şi se cinsteau cu ţuică îndulcită cu miere.

Masa festivă avea menirea de a asigura belşugul apicultorilor şi de a apăra stupii de furtul manei şi se transformă într-o adevărată petrecere cu cântec şi joc. Era nevoie de multă atenţie, ca la această masă să nu fie prezenţi cei ce ştiau să facă farmece şi vrăji, căci mierea furată în astfel de zile mari “e mai cu putere la farmecele şi vrăjile lor”.

Ziua de Sf. Ilie marchează miezul verii pastorale, dată când le era permis ciobanilor să coboare în sate, pentru prima dată după urcarea oilor la stână. Cu această ocazie, ciobanii tineri sau chiar cei maturi aduceau în dar iubitelor sau soţiilor lor furci de lemn pentru tors, lucrate cu multă migală.

În vechime, se obişnuia că în această zi să se organizeze întâlniri ale comunităţilor săteşti de pe ambii versanţi ai Carpaţilor (numite nedei), se organizau târguri de Sf. Ilie, iarmaroace şi bâlciuri, unele păstrate până în zilele noastre. În cadrul acestor manifestări, ce durau mai multe zile şi erau considerate a fi bune prilejuri de cunoaştere pentru tineri, atmosfera era însufleţită de muzică şi se făcea comerţ cu produse pastorale, instrumentar casnic, unelte şi produse agricole.

De Sfântul Ilie nu se lucrează de teamă pagubelor (trăznete, ploaie, grindină).

În această zi creştinii trebuie sa facă anumite lucruri:

–se retează stupii, se duc faguri şi mere la biserica spre binecuvântare şi se împart de pomană.

– se culeg în zori plante de leac stropite cu sânge de cocoş tăiat deasupra lor.

– se duc berbecii la berbecar.

– dacă tună vor fi merele şi alunele viermănoase.

Citește și