Cu Petru, Iacov şi Ioan,
Iisus urcă pe-un mare munte,
ca sufletul să Şi-l aline
în dialog cu-al Său Părinte.

- O, Tată,
(mai la o parte Se ruga
cu-aşa o dăruire că hainele-i albiră
şi El la chip era schimbat),
Tu, ce citeşti în minte gândul
şi-n inimă dorinţa nenăscută,
de-i cu putinţă
de Mine-ndepărtează
paharul suferinţei ce M-aşteaptă!
Dar iarăşi zic:
Nu-i după-a Mea dorinţă,
ci-aşa cum Tu ai hotărât,
deci voia Ta fie-mplinită...
Da, Tată,
în Mine omul se-ngrozeşte
de chinurile-n pregătire
până la moartea-Mi necesară
cum e-n Scripturi adeverit,
şi-acum, înţelegând prea bine
teama din om de-al morţii apetit,
Mă-ncearc-o milă mai aparte
când văd că încă-i indecis
să poarte-n viaţă blându-Mi jug,
ce pace-i dă şi nemurire
dup-al sfârşitului tenace plug.
De-aceea Eu i-am şi trimis
pe ucenici în larga lume,
cum şi Tu m-ai trimis pe Mine
ca parte-n planul Tău anume –
să răspândească-nvăţătura
pe-ntreg Pământul la oricine,
iar Eu cu ei una să fiu
aşa cum una sunt cu Tine.
Mai vreau, Părinte preaiubit,
pe toţi aceştia să-i sfinţeşti
cu-al Tău Cuvânt ce-i Adevărul
şi, în final, să-i răsplăteşti
- după ce-om fi iarăşi împreună –
cu-a Ta iubire atotbună,
etern izvor de apă vie,
din care am băut mai înainte
ca lumii să-i pui temelie.

Sfârşind Iisus cu rugăciunea,
un glas din nor s-a auzit:
„Acesta-i Fiul Meu iubit
ce-aduce-n lume mântuirea.

Numai prin El e cu putinţă
să fie iar curat Pământul.
Urmaţi-L cu încredinţarea
că moartea nu-i totuna cu sfârşitul!”

Greorge PETROVAI

Citește și