De pildă, după încercările nereușite de a-i învăța pe cimpanzei cel mai simplu limbaj al semnelor, psihologul american David Premack a formulat următoarea concluzie: „Vorbirea umană este un obstacol în calea teoriei evoluției, întrucât ea are un potențial mult mai mare decât poate explica cineva”. La rândul său, canadianul Steven Pinker are o opinie devastatoare pentru științificii evoluționiști: „Caracterul universal al vorbirii complexe este o descoperire care-i copleșește pe lingviști și constituie primul motiv care ne determină să ne gândim că vorbirea este rezultatul unui instinct uman deosebit”.

Vasăzică, din faptul că nu există limbi primitive sau „un «leagăn» al vorbirii, un loc de unde aceasta s-a răspândit la grupurile care înainte nu aveau o limbă” (Steven Pinker în cartea Instinctul vorbirii), precum și din faptul că la maimuțe nu s-a descoperit centrul vorbirii sau zona lui Broca (regiunea din lobul frontal unde se stochează informațiile trebuincioase acestui proces), tot mai mulți specialiști din diverse domenii s-au văzut nevoiți să admită că „originea limbajului rămâne unul dintre cele mai deconcertante mistere ale creierului”, iar dezvoltarea creierului uman drept „unul dintre aspectele cele mai inexplicabile ale evoluției”! Dar mai poate fi vorba de evoluție (teologul elvețian Ludwig Koehler numește vorbirea umană „o taină, un dar divin, un miracol”), atunci când cimpanzeii nu sunt în stare să învețe nici măcar cele mai elementare forme ale limbajului uman, pe când creierul unui copil a fost conceput de Dumnezeu ca să poată rapid asimila cea mai complicată limbă?...

Cu certitudine că foarte mulți dintre noi se întreabă de ce inteligența umană este pe ansamblu mult superioară inteligenței animalelor. Neurofiziologul William H. Calvin dă următoarea explicație: „Cimpanzeii sălbatici folosesc circa 36 de sunete diferite pentru a transmite circa 36 de mesaje diferite. Ei pot repeta un sunet pentru a-l accentua, însă ei nu îmbină trei sunete pentru a adăuga un nou cuvânt la vocabularul lor”. ”Noi, oamenii”, continuă doctorul american, „folosim tot cam 36 de sunete, numite foneme. Totuși, numai îmbinările lor au înțeles: noi îmbinăm sunete care nu au nici un înțeles pentru a obține cuvinte cu înțeles”. Dar, ne avertizează Calvin, „încă nimeni nu a explicat” trecerea de la modul de semnalizare al animalelor, cu un sunet pentru fiecare mesaj, „la capacitatea unică a omului de a folosi regulile sintaxei”, adică saltul de la fonem (cea mai mică unitate sonoră a limbii), la morfem (elementul morfologic cu ajutorul căruia, pornind de la o rădăcină, se formează cuvinte și forme flexionare noi, respectiv – ne înștiințează Dicționarul de neologisme – „cea mai mică unitate cu sens determinat din structura morfologică a cuvântului”).

Și astfel, prin limbaj (limba constituie „învelișul material” al gândirii) ajungem la miezul existenței umane: orice act al gândirii se înfăptuiește cu ajutorul cuvintelor, mai exact se derulează în cuvinte rostite (limbajul verbalizat), în cuvinte scrise sau în limbajul interior. Cu mențiunea că limba nu doar că a condiționat dezvoltarea gândirii, ci are și un rol fundamental la fixarea și transmiterea ideilor: o idee clară, vertebrată pe noțiuni și concepte precise, are parte de o exprimare clară, pe când o idee confuză are parte de o exprimare pe măsură! De unde necesitatea permanentei șlefuiri a limbajului prin studiu, claritatea și precizia noțiunilor întrebuințate de noi fiind garanțiile unei gândiri corecte și elegante.

Însă chiar dacă gândirea este indisolubil legată de limbaj, asta nu presupune nicidecum că domeniile lor sunt identice, respectiv că au aceeași structură și aceeași funcție în anevoiosul proces al cunoașterii umane. Da, pentru că dacă ele s-ar confunda, atunci logica sau știința formelor gândirii ar fi totuna cu gramatica (știința formelor limbii). Deoarece a gândi înseamnă a cunoaște, iar a vorbi se cheamă a comunica, nici funcțiile lor nu coincid: funcția gândirii este cunoașterea realității, pe când funcția limbajului este comunicarea.

La toate astea mai adaug enorma diferență dintre simplitatea formelor folosite în comunicare de către o maimuță și complexa capacitate a unui copil nu doar de a vorbi, ci și de a pune întrebări adulților, în principal părinților. Spre deosebire de copii, care – ne spune australianul sir John Eccles, laureat al Premiului Nobel pentru Medicină – „pun o mulțime de întrebări” din dorința atotumană de a cunoaște propriul univers și, in nuce, sensul ființării, „maimuțele nu pun întrebări”.

...Cât privește limba română și specificul dinamismului ei, constatăm că foarte multe verbe de uz general se formează prin așezarea prepoziției „în” înaintea unui substantiv: a încolona (în+ coloană), a întrona (în+tron), cu varianta eminamente religioasă „a întroniza”, a încorona (în+coroană), a întemnița (în+temniță), a însărcina (în+sarcină), a înnobila (în+nobil), a înnoda (în+nod), a înnegri (în+negru), a îndobitoci (în+dobitoc) etc. Gama substantivelor corelative (încolonare, întronare, întronizare, încoronare, întemnițare, însărcinare, înnobilare, înnodare, înnegrire, îndobitocire), la care trebuie adăugate îndumnezeire și îndivinare, concepte cu conținut sacru, nu numai că nu este mai prejos, ci este chiar mai amplă, dacă avem în vedere faptul că verbului „a încălța”, de pildă, i se asociază atât substantivul „încălțăminte”, cât și „încălțare”.

Tot în această regulă generală (în+rădăcină) întru edificarea unor noi noțiuni, intră acele verbe, substantive și adjective a căror întrupare necesită înlocuirea consoanei „n” cu „m” și care în acest chip întăresc specificul și, de ce nu, savoarea limbii noastre: împământenire (în/îm+pământ), îmbrăcăminte, împachetare (franțuzescul empaqueter a impus această formă cu „îm”, deși neaoșă pentru principiul nostru lexical-constitutiv era/este varianta în+pachet), îmbrobodire sau îmbrobodeală (îm+broboadă, termen care, contrar celor afirmate în toate dicționarele explicative, este cu certitudine anterior așezării bulgarilor în coasta strămoșilor noștri și apoi a adoptării de către urmașii lor a acestei limbi din familia slavonilor sudici), împărțire (după științifici, cică provine din latinescul impartire, deși mai corect este să presupunem că lucrurile stau taman pe dos, singularul parte și pluralul părți fiind împrumutate de latini de la traco-geți) etc.