Manifestaţiile adversarilor premierului au debutat săptămâna trecută de la un motiv, aparent, nesemnificativ. Locuitorii din Istanbul au organizat un miting împotriva deciziei autorităţilor de a desfiinţa parcul Gezi, numit şi „plămânul verde” al acestei metropole turce şi de a ridica pe locul respectiv un centru comercial. Scutierii au acţionat în forţă, recurgând la gaze lacrimogene în timpul dispersării manifestanţilor.

După aceea, evenimentele au început să se desfăşoare după un scenariu amintind de cel egiptean. La fel ca în Cairo acum doi ani, mobilizarea protestatarilor a avut loc în principal prin intermediul reţelelor sociale. Rolul Pieţei Tahrir din Cairo - simbolul revoltei împotriva lui Hosni Mubarak - îl joacă Piaţa Taksim din Istanbul, pentru controlul căreia între poliţie şi protestatari s-a declanşat o adevărată bătălie. În consecinţă, au fost rănite circa o sută de persoane, potrivit autorităţilor (câteva sute, conform opoziţiei), iar peste 1.000 de protestatari au fost arestaţi, dar aceasta nu a dus la scăderea în intensitate a protestului.

Numărul protestatarilor a crescut de la o oră la alta, în timp ce sloganurile privind protecţia mediului au trecut în plan secund, manifestanţii cerând nu doar salvarea parcului Gezi, ci şi demisia guvernului islamist condus de premierul Recep Tayyip Erdogan.

După Istanbul, „primăvara turcă” s-a extins la Ankara, Izmir, Edirne şi în multe alte oraşe, unde au avut loc proteste în masă şi unde participanţii au avut ciocniri cu poliţia.

În cei zece ani de când este la putere în Turcia, este pentru prima oară când premierul Erdogan se confruntă cu o criză de asemenea amploare. Poziţiile sale păreau până ieri nezdruncinate. La ultimele alegeri din 2011, Partidul Justiţiei şi Dezvoltării (AKP, de guvernământ) a obţinut 50% din voturi şi o majoritate confortabilă în parlament. Epurările în masă din armată, care au dus la arestarea câtorva zeci de generali şi ofiţeri consideraţi neloiali, i-au asigurat premierului un control deplin asupra forţelor armate, considerate în mod tradiţional garantul dezvoltării laice a ţării.

Mass-media funcţionează în condiţii de cenzură severe - pentru articolele critice la adresa premierului sau guvernului se poate ajunge la închisoare. Autorităţile turce interpretează libertatea de expresie într-o manieră proprie: scriitorul de origine armeană Sevan Nisanyan a fost condamnat la 13 luni de închisoare pentru „afirmaţii ireverenţioase” la adresa profetului Mahomed.

După cum au relevat evenimentele de la Istanbul şi din alte oraşe, represaliile declanşate de autorităţi au impulsionat protestele în loc să le reducă. Era nevoie doar de o scânteie, precum desfiinţarea parcului Gezi.

Protestele i-a adunat la un loc pe toţi adversarii lui Erdogan, care în alte circumstanţe ar fi fost greu de imaginat în aceeaşi tabără: stânga şi radicalii de stânga, studenţi şi activişti sindicali, naţionalişti, kemalişti (adepţi ai fondatorului Turciei moderne, Kemal Ataturk), kurzi şi microbişti.

Confruntat cu o rezistenţă atât de masivă şi hotărâtă, Erdogan a dat înapoi pentru prima dată în zece ani. La ordinele autorităţilor, poliţia a părăsit Piaţa Taksim, care a fost inundată imediat de zeci de mii de manifestanţi aclamându-şi victoria. Premierul a recunoscut că poliţia a acţionat într-o manieră excesivă în dispersarea manifestanţilor şi a „recurs la prea multe gaze lacrimogene”, promiţând că cei vinovaţi vor fi pedepsiţi.

Cu toate acestea, protestatarii cer mai mult - schimbarea puterii: la Ankara, manifestanţii au încercat să încercuiască sediul guvernului; iar la Istanbul au atacat biroul partidului de guvernământ. Pe străzile din Ankara, Istanbul, Izmir au apărut baricade, iar oponenţii premierului declară că vor continua lupta până la demisia acestuia. În oraşul Edirne (fostul Adrianoupolis) aceştia au reuşit să preia controlul, cu forţa, asupra filialei locale a partidului lui Erdogan.

Demonstraţii de solidaritate cu „revoluţionarii de la Istanbul” au avut loc în mai multe oraşe din Europa, unde reprezentanţi ai diasporei turce au cerut demisia premierului Erdogan, încetarea „islamizării” ţării şi revenirea la idealurile lui Ataturk.

Erdogan s-a trezit în faţa unei alegeri dificile. Pe de o parte, de-a lungul întregii sale cariere el s-a poziţionat ca un politician care nu cedează în faţa adversarilor. Dacă acum va merge la un compromis cu protestatarii, acest lucru va fi perceput ca un semn de slăbiciune, un fel de semnal pentru oponenţii săi, de la intelectuali, la armată şi separatiştii kurzi. Pe de altă parte, experţii avertizează că o reprimare violentă a protestelor, transformarea pieţei Taksim într-un „Tiananmen de Istanbul” va împinge ţara spre un război civil, va speria pentru mult timp turiştii şi va strica relaţiile Ankarei cu UE şi SUA.

Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți Sighet247 și pe Google News

Citește și

CJ Maramure?

Instructor auto-moto Sighet