Azi mi s-a întărit convingerea că niciunul nu va mai fi ca el!

Mă bucur, poate mai mult ca-n celelalte zile ale anului, că Eminescu a existat şi că ne-a lăsat un izvor cu lumină care va curge câtă vreme nu va sosi Vremea cea din urmă a Pământului. Azi e 15 ianuarie şi nicio molimă nu ne poate face să-l uităm pe Poet!

Prima strofă a ultimei poezii ne înlesneşte o ultimă incursiune în lumea celui care a privit spre stele şi ne-a lăsat „Luceafărul″.

„Stelele-n cer / Deasupra mărilor / Ard depărtărilor / Până ce pier″.

Îl recunoaştem uşor pe Eminescu. Numai la el versurile curg atât de frumos... Nu poţi să nu te întrebi ce forţă lăuntrică trebuie să fi avut acest om, aflat în suferinţă în spital, să mai conceapă asemenea stihuri.

Citind mai departe :„După un semn / Clătind catargele / Tremură largile / Vase de lemn;″, gândurile-mi zboară spre S.T.Coleridge, care a trăit înaintea lui Eminescu şi uimitorul său poem „Balada bătrânului marinar″ .

În ultimele strofe ale poeziei se simte nostalgia poetului, tristeţea pentru timpul lui care trece:
„Orice noroc / Şi-întinde-aripile / Gonit de clipele / Stării pe loc.″

Dar nostalgia aceasta n-are nimic disperat în ea. Pare a fi tânguirea unui îndrăgostit pe care l-a părăsit iubita. Un fapt banal, până la urmă. Doar că de data aceasta norocul poetului s-a dus odată cu timpul său...

Sunt ultimele ultimele momente de viaţă ale Poetului. Un om care ştie c-a trăit prea puţin şi-şi transferă tristeţea pe care i-o înţelegem în eleganţa exprimării gândurilor sale cele mai fireşti ale acelor clipe.
„Nu e păcat? / Ca să se lepede / Clipa cea repede / Ce ni s-a dat?″

Eminescu, a privit spre stele şi, cum spuneam, a descoperit „Luceafărul″. Apropiatul sfârşit al vieţii l-a făcut să privească şi mai sus:
„Până ce mor, / Pleacă-te îngere / La trista-mi plângere / Plină de-amor. ″

Probabil că Poetul şi-ar fi dorit să fie înconjurat de prieteni înainte de a intra în nemurire pe poarta cea mai mare, deschisă special pentru el. Aşa cum spune Coleridge, „Sӑ merg c-o mânӑ de prieteni, / Sӑ ne rugӑm cu toţii / Celui ce toate ne trimite [...]″, aşa probabil şi-ar fi dorit Eminescu să i se-ntâmple.

Cel ce toate ne trimite l-a luat pe Eminescu şi l-a dus direct în Eternitate. Poetul a plecat din această lume discret şi singur.

Acum, de undeva din înalturile care sunt permise doar aleşilor lumii, îmi imaginez că din când în când se uită în jos, spre noi şi ne compătimeşte că nu ne mai facem bine.

Şi poate, în măreţia lui astrală, ne iartă de două ori: o dată pentru ce i-au făcut contemporanii lui şi a doua oară pe noi, că nu facem ceea ce ar trebui de făcut.

Citește și

Comentarii