Limba românӑ, o limbӑ hӑituitӑ, acum mai mult şoptitӑ decât vorbitӑ sunӑ, şi mai ales, se scrie altfel în Ucraina. Argumente solide pentru cititor sӑ fie mai blând cu observaţiile sale când o va fi citit pe Ana Şiman.

La începutul volumului, Ana Şiman are o poezie cu o evidentӑ ciclicitate. Prima şi ultima strofӑ (catrene) diferӑ doar prin ultimul vers. Aici, poeta se plânge de trӑdare, de insensibilitatea omului modern, posesor al aceloraşi (ne)sentimente, indiferent de hotare.
„Prea multӑ trӑdare-i în jur / Prea rece e omul, prea dur, / În vremea grӑbitӑ, în care / Doar dragostea-i leac de scӑpare.”

Apoi, autoarea ne pune în faţa unui adevӑr incontestabil:
„Tot ce trӑieşte, tot ce-i viu va piere / În veacul când nebuni-s la putere.”

Tehnoredactarea o preiau aşa cum este în carte. Tot ce trӑieşte (azi) va pieri (mâine), se confirmӑ cu o exasperantӑ regularitate de fiecare datӑ.

Ana Şiman invitӑ cititorii cuprinşi de deznӑdejde sӑ-şi aminteascӑ de strӑmoşi, „De tot ce au iubit, au câştigat, / Din ce fӑcurӑ scut, moşie, leat.”

Tot ea, îi îndeamnӑ sӑ dea frâu liber iubirii, pentru cӑ „Prin ea ne simţim casa şi mormântul / Iar restul le va şterge valul, vântul...”

O trimitere la poezia lui Eminescu („Dintre sute de catarge”) cu „Valurile, vânturile”?

Poezia „Nepӑsare”, prin strofa: „O viaţӑ are fiecare / Iar viaţa e o luptӑ mare / De e uşor sau de e greu / mereu între bine şi rӑu...”,

îmi aminteşte de „Lupta vieţii”, scrisӑ de George Coşbuc şi publicatӑ în 1896: „O luptӑ-i viaţa; deci te luptӑ / Cu dragoste de ea, cu dor.”

La profesoara de limba românӑ Ana Şiman e uşor de descoperit afinitatea-i pentru marii noştri poeţi. În afarӑ de Eminescu – cӑruia-i sunt dedicate mai multe poezii – şi de Coşbuc, apare, evident indirect, Octavian Goga cu poezia sa „Noi”, retranscrisӑ într-un remarcabil stil personal în poezia „La mine acasӑ”, din care citez un fragment: : Acasӑ, la mine acasӑ / Şi frunza-i mai verde / Şi iarba-i mai deasӑ / Şi pâinea-i mai bunӑ / La mine acasӑ”.

Autoarea inventeazӑ cuvinte pentru bunul mers al demersului poetic şi-i reuşeşte. În poezia „Am obosit”, putem citi: „Fӑţӑrnicia creşte ca o floare, / Minciuna-i miere dulce de albini / iar adevӑrul doare, şi-i cu spini.”

În aceeaşi notӑ, remarc, într-o poezie dedicatӑ lui Grigore Vieru, versurile: „În suflet îmi întinerescu / Când îmi vorbeşti de Eminescu”.

Îmi place cӑ Ana Şiman prelucreazӑ cuvinte pentru a încӑpea acolo unde le este locul, îmi place cӑ-şi pune întrebӑri – în versuri! – despre existenţӑ şi sensul acesteia („Mӑ întreb cu ochii spre cer / Ce-o fi dincolo de el?”).

Starea poetei din Apşa de Mijloc e când pesimistӑ, când optimistӑ, iar în aceastӑ a doua variantӑ, scrie: „Simt bucuria cӑ am trӑit încӑ o zi, / Cӑ am muncit încӑ o zi, / cӑ am simţit încӑ o zi, / cӑ am iubit încӑ o zi!”.

Patriotismul poate însemna – în cazul autoarei – nostalgia locurilor de unde vin strӑmoşii ei, din Maramureşul actual, poate însemna şi iubirea pentru locul unde s-a nӑscut, în ţara numitӑ Ucraina. Acelaşi patriotism poate îmbrӑca forme mai restrânse, atunci când, cu duioşie, evocӑ în versuri amintind de baladele populare, râul Apşita: „Curge râul, curge lin / Unde liniştite vin, / Ele-n jos cӑlӑtoresc / Şi din drum nu se opresc.”

O altӑ poezie inspiratӑ de „geografia locului” e „Peisaj”: „Curge Bӑscӑul la vale / Şerpuind printre pietre şi stânci, / Iar pe maluri pӑduri seculare / Şesuri întinse şi vӑi adânci.”

Versuri care ţin mai mult de geografie decât de spiritul (oricum liber azi) poeziei moderne. Strofa de mai sus are „rupturi” evidente, iar celelalte strofe au aceeaşi problemӑ. Rӑmâne de apreciat, cu toate aceste neajunsuri, frumoasa intenţie a autoarei de a „picta” în versuri.

Metafore plӑcute, care fac trimitere la stӑrile sentimentale prin care trece omul în evoluţia sa, gӑsesc în versurile: „Dacӑ frunzele sunt florile toamnei, / Fulgii-florile iernii, / Lacrimile sunt florile neamului omenesc, / Cu ele pe faţӑ îndur şi iubesc.”

Din cartea Anei Şiman se „aude” un strigӑt care doare, din moment ce te-ai hotӑrât sӑ-l asculţi. Strigӑtul acesta e, pentru unii dintre fraţii noştri de sânge, un coşmar de care dimineaţa nu-i poate despӑrţi pentru a-l uita. Dar dimineaţa încӑ nu se-aratӑ. Sau nu mai e?...

În acest context, sӑ ne mai mirӑm oare cӑ autoarea se întreabӑ: „Cu cine sӑ mӑ identific oare? / Existӑ altӑ identificare?!”

O foarte interesantӑ poezie, ca metaforӑ şi stil poetic, este „Zilele vieţii”, în care viaţa este „comprimatӑ” în cele şapte zile ale unei sӑptӑmâni.
„Ce dragi mi-s horile voioase / Prietenii, vecinii buni, / Şi zâmbetele luminoase / Mai vreau în ziua cea de LUNI. // Când vine MARŢI nu mai sunt micӑ”, etc.,etc.

Poeta din Apşa de Mijloc îşi pune întrebӑri, are simţiri patriotice pentru douӑ ţӑri, douӑ limbi (are douӑ poezii în ucraineanӑ în acest volum), iar ca profesoarӑ de românӑ nu putea trece indiferentӑ pe lângӑ scrierile unora dintre autorii astrali ai neamului românesc.

Din tot acest amalgam bine gândit de trӑiri poetice, iese cel mai clar în evidenţӑ suferinţa, metamorfozatӑ în lacrimi. Atunci, Anuţa Şiman îşi pune din nou o întrebare:
„M-am întrebat cât costӑ o lacrimӑ - / Un strop de apӑ sӑratӑ, / Micӑ şi parcӑ neînsemnatӑ, / Dar ea valoreazӑ / Cât dragostea toatӑ!”

Cititorului, rugat sӑ nu fie prea aspru cu judecata când va dori sӑ cunoascӑ poezia Anei Şiman, îi vine sӑ se întrebe de câtӑ suferinţӑ e nevoie pentru ca aceasta sӑ se transforme în versuri, în sincere versuri, sau, în „Spovedanie”.

Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți Sighet247 și pe Google News