„Adunarea Națională a tuturor Românilor din Transilvania, Banat și Țara Ungurească, adunați prin reprezentanții lor îndreptățiți la Alba-Iulia în ziua de 18 Noiembrie/1 Decembrie 1918, decretează unirea acelor români și a tuturor teritoriilor locuite de dânșii cu România ...”

Prima provincie românească care s-a unit cu România a fost Basarabia. În fața amenințărilor Rusiei și Ucrainei, Basarabia își proclamă independența (24 ianuarie/6 februarie 1918), iar la 27 martie/9 aprilie 1918, Sfatul Țării, care cuprindea reprezentanți ai tuturor naționalităților, a adoptat, cu majoritate de de voturi, hotărârea Basarabiei de a se uni cu România.

Al doilea mare moment din procesul de reîntregire națională a statului unitar român a avut loc la 15/28 noiembrie 1918, când Congresul general al Bucovinei, format din reprezentanții aleși ai românilor și ai naționalităților din Bucovina, a hotărât, în unanimitate, „unirea necondiționată și pe vecie a Bucovinei, în vechile ei hotare până la Ceremuș, Colacin și Nistru cu regatul României”.

În toamna anului 1918, în condițiile înfrângerii Puterilor Centrale și ale prăbușirii Austro-Ungariei, mișcarea națională a românilor din Transilvania s-a amplificat.

În acest context, la 29 sep. /12 oct. 1918 s-a întrunit, la Oradea, Comitetul Executiv al Partidului Național Român și a adoptat în unanimitate o declarație privind hotărârea națiunii române din Transilvania de a se poziționa „printre națiunile libere”.

Actul, redactat de Vasile Goldiș, se intitula „Declarația de autodeterminare națională” și făcea referire la cei aproximativ 3.500.000 de români care trăiau în Transilvania, Banat, Crișana și Maramureș. Se sublinia necesitatea convocării unei adunări naționale, care să delege organele abilitate „să trateze și să hotărască în treburi care se referă la situația politică a națiunii române”. Totodată, se cerea „afirmarea și valorificarea drepturilor ei, nestrămutate și inalienabile, la deplina viață națională”. Documentul a fost prezentat de Alexandru Vaida Voievod în Parlamentul de la Budapesta, în ședința din 5/18 octombrie 1918. Declarația de la Oradea, care afirma dreptul națiunii române la autodeterminare, precum și ideea convocării adunării naționale a reprezentat un act cu o semnificație istorică deosebită privind procesul de unificare națională.

La începutul lunii noiembrie 1918, Consiliul Național Român Central (cunoscut și sub numele de Sfatul Național Românesc) și-a mutat sediul la Arad. Acesta fusese înființat la 18/31 octombrie 1918, la Budapesta, și reunea câte șase reprezentanți ai Partidului Național Român (Vasile Goldiș, Aurel Lazăr, Teodor Mihali, Ștefan Cicio-Pop, Al. Vaida-Voevod, Aurel Vlad), respectiv ai socialiștilor (Tiron Albani, Ion Flueraș, Enea Grapini, Iosif Jumanca, Iosif Renoiu, Basiliu Surdu). Președinte desemnat a fost Ștefan Cicio-Pop, iar secretar general, Gheorghe Crișan.

Pus în fața unei situații complexe, de organizare a administrației după alungarea pretorilor, primarilor, notarilor și jandarmilor maghiari, Consiliul a lansat, la 7/20 noiembrie 1918, un Manifest prin care îi chema pe toți românii să fie „mari la suflet în ceasurile acestea grele ale anarhiei”.

CNRC și-a înființat un Consiliu Militar, care avea în subordine consiliile militare și gărzile militare, numite legiuni. Activitatea Consiliului a fost susținută de numeroase organe de presă, precum Adevărul, Drapelul, Glasul Ardealului, Gazeta Poporului, Telegraful Român. Un rol deosebit în publicarea documentelor programatice ale Consiliului l-a avut ziarul Românul, suspendat de către autoritățile maghiare în martie 1916 și reapărut în octombrie 1918, sub conducerea lui Vasile Goldiș.

La 9/22 noiembrie 1918, CNRC a înaintat Consiliului Național Maghiar o Notă Ultimativă prin care cerea „puterea de guvernare asupra teritoriilor locuite de români în Ardeal și Țara Ungurească”. Răspunsul era așteptat până la 12 noiembrie.

Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți Sighet247 și pe Google News