Documentul cadru, în care au fost copiate documentele emise la 14 și 17 Mai, care îl pomenește pe Ioan din partea bisericii din Sighet (Zygeth), a fost emis ulterior, în anul 1341, transumând documentele mai vechi, dar datele exacte și informații suplimentare sunt imposibil de descifrat din cauza deteriorării avansate a documentului în momentul fotografierii lui de către Arhivele Naționale Maghiare, (M.O.L., DF 247881). Acesta este din nefericire pentru noi dispărut din 1945, la M.O.L. singura imagine păstrată este o copie de o calitate slabă după documentul care se afla înainte de cel de-al doilea război mondial la Sfântu Gheorghe, la Muzeul secuiesc, în Colecția Barabas Sámu.

De aici a fost transportată toată arhiva în Ungaria, fiind bombardată și distrusă, conform informațiilor oferite de Sas Péter, care a publicat lista documentelor trimise la Budapesta pentru salvare și bombardate pe drum. Nu se știe cum a ajuns documentul din 1341 la Muzeul secuiesc, se poate presupune că datorită faptului că în Evul Mediu comiții Maramureșului erau și comiți ai secuilor, unul dintre acești comiți ar fi păstrat documentul în Secuime.

Deși este atestat doar în 1326, istoria orașului Sighet este una foarte veche, primele descoperiri arheologice de pe dealul Solovan referindu-se la o fortificație din jurul anului 1100 înaintea erei noastre. Alte descoperiri arheologice, deși sporadice și incomplete, făcute în anumite zone ale orașului, arată o locuire în mai multe perioade istorice, iar pentru secolele XII-XIII a fost descoperită o zonă locuită la locul numit Valea Mare, dispărută, conform unor opinii, odată cu colonizarea orașului de către regii Ungariei.

Primele mențiuni ale localității provin din jurul anului 1300, în legătură cu coloniștii germani, de fapt flamanzi, aduși de regele Andrei al III-lea, iar prima atestare documentară certă a localității, prea puțin cunoscută însă, provine din anul 1326, istoriografia română și maghiară apreciind până de curând anul 1334 ca fiind anul de atestare a localității.

-1326. mai 14. (Esztergom) Boleslau, arhiepiscop de Esztergom şi comite perpetuu, după ce a aflat că rectorii bisericilor din Maramureş (in Maramorosio) sau din provincia Maramureş (in provincia Maramorosiensi), aflate în dieceza lui, primesc dijmele şi posedă toate drepturile arhidiaconale (omniaiura arhidiaconalia), îi întăreşte pe aceştia în aceste privilegii printr-un document cu pecete atârnată, cu condiţia ca aceştia să-i plătească anual după fiecare marcă 1 pond în denari, poruncindu-le totodată vicarilor lui ca nimeni să nu-i deranjeze pe aceştia pentru dijmă sau pentru alte drepturi ale lor, iar cei ce nu se supun poruncii vor fi pedepsiţi cu excomunicarea (sentenciaex communicacionis).

-1326. mai 17. Regele Carol I, la cererea preoţilor sau a rectorilor bisericilor din districtul sau provincia Maramureş (de districtu seu provincia Maramorosiensi) – Ioan din partea bisericii din Sighet (Zygeth), Laurenţiu din partea bisericii din Câmpulung [Hosszu]mezeu, Benedict din partea bisericii din Teceu (Thecev), George din partea bisericii din Vysk şi alt George din partea bisericii din Hust (Huzth)–întăreşte şi confirmă într-un document privilegial nou cu pecete dublă autentică privilegiul arhiepiscopului şi comitelui perpetuu Boleslau din 14 mai 1326 privind privilegiile bisericilor din Maramureş. Ioan din partea bisericii din Sighet (Zygeth).

-1341, iunie 29, Capitolul din Buda transumează (copiază) documentele din 14 și 17 Mai, în care apare prima atestare documentară a Sighetului.
Primele decade de evoluție ale localității, în lipsa documentelor și a săpăturilor arheologice țintite, rămân încă neclare. Unii istorici susțin că aceasta ar fi fost în primii ani ai evoluției ținta atacurilor locuitorilor din satele învecinate, lucru care ar fi condus la faptul că în privilegiul acordat de regele Ungariei, Carol Robert de Anjou, la 1329, coloniștilor și oaspeților regali din cele 4 localități maramureșene (Visk, Hust, Câmpulung, Teceu) Sighetul nu apare, fiind socotit distrus. Alții (cum ar fi Paul Niedermeyer) vorbesc de un număr clar de coloniști aduși și la Sighet înaintea acelui an, la o dată necunoscută din secolul XIII.

Cu toate că nu apare în privilegiul din 1329, drepturile și privilegiile i-au fost recunoscute ulterior, ele fiind mereu reîntărite de-a lungul secolelor.

Primele atestări ale localităților medievale au fost legate în foarte multe cazuri de pomenirea obligațiilor către biserica catolică. Este și cazul localității Sighet, primul document în care apare menționată este cel emis în anul 1326, din care nu rezultă însă dacă localitatea avea rangul de sat sau târg. După unii medieviști localitatea era un sat, villa, alții vorbesc de un târg. Ulterior localitatea apare consemnată și în dijmele papale din1334 și 1335 ca datorând obligații bisericii catolice.

Despre data înființării informațiile sunt puține și incerte, este posibil ca localitatea să fi fost întemeiată ca una legată de exploatarea sării Maramureșului, pe parcursul secolului XIII, în paralel cu înființarea localităților Dej, Turda, Sic, Cojocna etc. cu coloniști germani și maghiari (cfm. Paul Niedermeyer).

Numărul acestora se ridica la 100, localitatea fiind de rang mai mic decât Dej sau Turda, unde au fost colonizați 200 locuitori. Despre modul în care arăta localitatea medievală datele publicate sau inedite nu ne lămuresc prea bine, același Paul Niedermeyer susține că Sighetul era diferit de orașele miniere regale, fiind de fapt un târg (Marktfleck), aici formându-se foarte devreme piața centrală în formă fusiformă, care s-a prelungit treptat, în secolul XVIII primind forma ei clasică.

Generalul Caraciolli, sub conducerea căruia au fost terminate măsurătorile topografice cunoscute ca jozefine descria la 1767 orașul ca fiind unul lung și îngust, cu 500 case, majoritatea construite din lemn, doar 10-12 case ale nobililor unguri mari fiind construite din materiale solide.

„Asociația Dragoș-Bogdan a urmașilor nobilimii maramureșene”

Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți Sighet247 și pe Google News