Urmează clasele primare la şcoala din Vadu Izei (1936-1940), continuă la Liceul „Dragoş Vodă” din Sighetu Marmaţiei, dar după ocuparea Transilvaniei de Nord familia refugiindu-se la Vinerea (judeţul Alba), învaţă la Liceul „Aurel Vlaicu” din Orăştie (1940-1948). După absolvire se înscrie la Facultatea de Litere a Universităţii „Victor Babeş” din Cluj şi începe să frecventeze cenaclul literar condus de Ioanichie Olteanu şi A.E. Baconsky.

Debutează în 1948, cu poezii, în suplimentul literar al ziarului „Lupta Ardealului” (unde lucrează şi ca redactor în 1948-1949), iar editorial în 1955 cu placheta Chemări, urmată în 1961 de Versuri (Premiul „G. Coşbuc” al Academiei Române).

Va locui în Capitală, va trece fie şi fugar prin oraşe vestite ale Europei, va fi încântat şi copleşit de istorie, de cultură la Roma, la Atena, dar pentru el „raiul“ va rămâne tot Vadul Izei și Văleni din Maramureşul cu oameni mândri şi curaţi.

Iubirea pentru Maramureş îşi va găsi în poezia lui Tiberiu o diversitate de formule: „Ca floarea-soarelui îmi rotesc fruntea-ntr-acolo spre seară...“ (Baia Mare) sau: „Plouă cu stele în codrii Maramureşului“ (Cântecul Cerbilor) ca altădată să izbucnească pur şi simplu: „Maramureş, Sicilia mea!“ Legătura cu locurile natale se va accentua şi prin nota tragică a părăsirii forţate a satului în urma nedreptului Dictat de la Viena. Tatăl lui Tiberiu, Teodor Utan — care participase la Adunarea de la Alba Iulia (la 1 Decembrie 1918) fiind cel mai tânăr învăţător din delegaţia Maramureşului (avea doar 18 ani) — nu putea accepta ideea despărţirii de Transilvania.

În anul 1940, învăţătorul Teodor Utan va fi trimis de ocupanţi în închisoarea de la Sighet şi „convins“ astfel să-şi părăsească satul, şcoala din Maramureş. Într-un tren de marfă, cei doi învăţători, Maria şi Teodor Utan îşi vor sui băieţii (Tiberiu de 10 ani şi Sever de 6 ani) şi din toată gospodăria vor lua doar aşternuturile în câteva lăzi şi vor porni spre Ţară. Tragica rupere, plecare, îşi va găsi expresie într-o doină scrisă mai târziu: „Dar de aici ce ai luat?/ Am luat întregul sat/ zace-n mine ca-ntr-un cuib de cioară/ nici nu mor şi nici nu vrea să moară“.

Maramureşul nu va fi uitat, în pofida faptului că satul de adopţiune, Vinerea, de lângă Orăştie, se va dovedi frumos şi din cale-afară de primitor. Acolo va rămâne mormântul tatălui său, directorul şcolii primare, mormânt însingurat dar îngrijit de săteni, ca semn al respectului ce-l poartă oamenii simpli şcolii şi slujitorilor ei.

Tot ce avea tangenţă cu Maramureşul sau cu Transilvania, devenea pentru Tiberiu important, pasionant, orice ştire, articol de ziar, studii sau cărţi de istorie, documente, hărţi vechi cu care şi-a umplut biblioteca.
Iubirea de ţară şi de oameni a dominat creaţia şi întreaga viaţă a poetului.

Într-un interviu, poetul se confesa: „Din clasele primare mi-a fost inoculat un cult pentru carte, nu numai pentru conţinutul ei, ci şi pentru ea ca obiect. Poate mă veţi considera tipicar, dar până în buna zi de azi, a îndoi o pagină de carte mi se pare un sacrilegiu. După tata, am avut noroc în continuare de dascăli buni. Port nesfârşită recunoştinţă profesorului meu de limba română de la liceul „Aurel Vlaicu“ din Orăştie, Petru Munteanu, cu care am purtat corespondenţă până s-a săvârşit din viaţă. A fost un adevărat animator de cultură. El conducea cenaclul nostru literar ce purta numele lui Mihai Eminescu. Fiecare din şedinţele bilunare erau dedicate nu numai citirii şi comentării încercărilor noastre, dar şi unor conferinţe, adevărate incursiuni în istoria naţională sau universală, în literatura română sau străină. Anual invita una sau două personalităţi ale culturii. În sala festivă a liceului, înghesuiţi până la refuz, plătind un modest bilet de intrare, ne adunam să-i vedem şi să-i auzim vorbind pe Blaga, Ion Lupaş, Agârbiceanu, Minulescu şi alţii. În acei ani aveam să-i descopăr şi să mi-i apropii pe aceşti mari scriitori şi mai cu seamă pe unicul, pe însinguratul Bacovia. După absolvirea liceului, am beneficiat de influenţa, de climatul stimulativ al cenaclului literar de la Cluj, condus de poetul Ioanichie Olteanu şi, uneori, de foarte tânărul Baconsky. Acolo continuam discuţiile aprinse, tinereşti, colegiale, până seara, târziu, pe străzile Clujului, neîndurându-ne să ne despărţim. În cenaclu citeau alături de cei doi poeţi amintiţi, Felea, Gurghianu, Brad, Horea, Andriţoiu sau pe atunci liceanul Aurel Rău. Lucrările ni le comentau sever, dar drept şi cu drag, criticii Cornel Regman, Dumitru Micu, Aurel Martin, Ion Oarcăsu şi alţii.“

În 1949 este trimis la Institutul de Literatură „Maxim Gorki” din Moscova, pe care îl va termina în 1954. Studiile făcute la Institutul de literatură în ţara lui Tolstoi, Dostoievski, Cehov sau Esenin, se vor aplica şi îl vor valorifica.

În viaţă şi în scris, Tiberiu a fost întotdeauna de partea celor mulţi, anonimi, predestinaţi a fi învinşi. Într-un vers va clama: „Victis honor!“ (Onoare învinşilor!). Cu gândul la ei va dedica versuri hamalilor („Nu, n-ar putea pământul însuşi ţine/ ce-a dus în cârcă un singur om ca tine“ — Hamalul), plugarilor („Pe bobul cât o lacrimă de mic,/ în mii de snopi, în fiecare spic/ cu linii fine, meşterit cu greu/ plugarule săpat e chipul tău“ — E chipul tău), minerilor („Din Valea Plângerii, au fugit toţi sfinţii şi toţi îngerii...“ — Valea Plângerii).

Cu gândul la oamenii anonimi va dedica un lied florilor celor mai neluate în seamă, păpădiilor: „Risipite-n ierburi flori de păpădie/ despre voi un cântec nimenea nu scrie/ geaba la cărare staţi înghesuite/ nimeni nu vă strânge să vă dea iubitei“ (Păpădie).

Discret, cu eleganţă, în viaţă ca şi în vers, îi va împinge în faţa scenei pe confraţi, pentru sine rezervând conul de umbră. Din 1975 până la moarte, nu-şi va mai strânge poeziile într-un nou volum (în acest context, cât de trist şi adevărat ne apare refrenul unei poezii ale sale „Numai de mine nu îmi pare rău“). O asemenea atitudine o va învăţa de la marele spirit tutelar, Mihai Eminescu. La centenarul morţii acestuia (1989), Tiberiu va scrie în România Literară: „Eminescu ne-a dat Luceafărul scăpărător, păstrând pentru sine doar noaptea“.

Iubirea, respectul pentru scriitori, le-a exprimat în fel şi chip. Asemeni pictorilor români meşteri ai tablourilor de mici dimensiuni, Tiberiu va creiona, în numai câte două strofe, portrete ale maeştrilor Arghezi, Bacovia, Sadoveanu. Dar atenţia poetului va fi captată ca de atâtea ori, nu numai de coloşi, ci şi de învinşi, de „poeţii uitaţi“ cărora le va dedica o poezie purtând chiar acest titlu. Îl vor interesa întotdeauna scriitorii adevăraţi, chiar şi netipăriţi. Într-un interviu găsim mărturia lui cu privire la un poet ce nu debutase încă: „Aş vrea să mă refer — spunea Tiberiu — la un confrate de o înzestrare cu totul de excepţie, este vorba de poetul Marcel Mihalaş. Tânăr inginer chimist la fabrica «Danubiana», fost şef de promoţie al Politehnicii, l-am cunoscut pe un pat de spital. M-au frapat sensibilitatea şi inteligenţa lui scăpărătoare. Apropiindu-ne, mi-a arătat un caiet dictando plin cu poezii scrise în anii studenţiei. L-am citit în prima noapte şi am rămas uluit. Mă aflam în faţa unui poet original, la o cotă artistică înaltă. Modestul caiet, fără a i se fi schimbat măcar un cuvânt, a devenit în câteva luni cartea de poezie intitulată „Nume“, care de fapt avea să impună atenţiei un scriitor remarcabil, matur dintr-o dată.

Întâmplare fericită să-mi cadă în mână acel caiet dictando“. Entuziasmat că a descoperit un talent autentic, Tiberiu îl va angaja pe Mihalaş în redacţia Gazetei literare înfruntând suspiciuni, adversităţi, numai de dragul scoaterii la lumină a unui poet. In anii în care a condus Gazeta literară (1962-1967), dincolo de o deschidere evidentă spre modern şi spre valorile contemporane ale literaturii mondiale, a dedicat numere întregi recuperării, punerii în lumina reală a unor mari scriitori români interbelici şi nu numai. La „Gazeta literară“ a pregătit cu entuziasm trecerea spre o altă revistă, mai românească, începând chiar din titlu: „România literară“ (s-a zbătut ca „România“ să fie scrisă cu â din a, pentru ca nu cumva străinii să-l confunde pe î cu i).

A colaborat cu versuri proprii şi cu traduceri din Kossi Kaatra, Raul G. Tunon, Gabriela Mistral, Ryszard Danecki, Bertolt Brecht, Florian Miroslav, Vladimir Solouhin, Rasul Gamzatov, Elisaveta Bagreana la „Tribuna”, „Steaua”, „România literară”, „Familia”, „Viaţa românească”, „Contemporanul”, „Argeş”, „Flacăra” etc.

Utan debutează în momentul postbelic cel mai potrivnic lirismului, dar glasul personal al poetului începe să se elibereze de clişee spre finalul deceniului al şaselea şi el se impune la începutul deceniului următor ca o voce distinctă în concertul unui „prim val de poezie nouă” (Marin Bucur), care redescoperă teritoriile lirismului, ale confesiunii: A.E. Baconsky, Ion Horea, Alexandru Andriţoiu, Aurel Rău, Petre Stoica etc. Noutatea acestei voci constă în solidarizarea gestului hieratic cu cel graţios şi suav, a concreteţei materiale cu inefabilul, a obişnuitului existenţei cu partea ei, ascunsă, de miracol. Pe măsură ce se maturizează, lirismul lui Utan câştigă în substanţă şi se decantează. Acest fenomen se produce chiar şi în poezia patriotică sau în aceea care tematizează revoluţia, militantismul (există, în aceşti primi ani ai „dezgheţului ideologic”, o încercare mai generală, în literatură ca şi în artele plastice, de a da o faţă estetică subiectelor cerute oficial).

Gingăşia şi spiritul ludic le va revărsa cu generozitate în cărţile dedicate copiilor, avându-l erou pe legendarul Ciopârţilă, pe care-l va răsfăţa în fel şi chip şi cu care îi plăcea chiar să se identifice.Dragostea poetului pentru copii explică plăcerea şi eficienţa cu care a lucrat în calitate de redactor-şef la Editura Tineretului şi ca director (de la înfiinţare) la Editura Ion Creangă. Neuitând viaţa copiilor de la sat de unde plecase şi preocupat de rolul cărţii de literatură în formarea celor mici, a căutat să le faciliteze acestora drumul spre marile valori ale literaturii române şi universale strânse în colecţia ieftină şi de mare tiraj, intitulată „Biblioteca pentru toţi copiii“, colecţie iniţiată şi îngrijită de el şi în care au apărut 83 de titluri cuprinzând opere de marcă ale literaturii clasice şi contemporane române şi universale. Această colecţie accesibilă ca preţ, a făcut să ajungă în mâinile copiilor din ultimul cătun cărţi de valoare.

Tot în ideea sporirii culturii generale a copiilor, a îmbunătăţit „Colecţia şcolarului“ şi a iniţiat colecţia de mare prestigiu „Biblioteca Jules Verne“, din care au apărut 36 de titluri din cele 40 proiectate, colecţie de valoare literară şi ştiinţifică de anticipaţie, într-o originală prezentare grafică, acte editoriale cu care puţine ţări se pot mândri.

După definiţia lui Eugen Simion, poetul, „bolnav de suavităţi” şi aflat în perpetuă transă, descoperă minunea mai ales acolo unde semenii săi nepoeţi nu văd nimic ieşit din comun. De altfel, a revela miracolul cotidianului şi al obişnuitului, a „insolita” banalul este o veche misiune a poeţilor. Utan o preia cu uneltele sale în versuri simple şi muzicale, în care se aude şi vocea altora.

Tiberiu a plecat în anul 1995, pe „Cărarea albastră”, chemat de „Pasărea Pi”, spre “...cunoscutul plai/ unde-s de toate: şi nimic şi rai“.

prof.dr. Ioan Dorel Todea după o înregistrare radiofonică realizată în anul 2014 cu Lucia OLTEANU UTAN.

Opera literară:

Chemări, Bucureşti, 1955;
Versuri, Bucureşti, 1961;
Ciopârţilă, cu ilustraţii de Clelia Ottone, Bucureşti, 1962;
Carte de vise, cu ilustraţii de Mihu Vulcănescu, Bucureşti, 1965;
Isprăvile lui Ciopârţilă, cu ilustraţii de Clelia Ottone, Bucureşti, 1966;
Clipe, Bucureşti, 1968;
Steaua singurătăţii, Bucureşti, 1968;
Ciopârţilă cascador, cu ilustraţii de Clelia Ottone, Bucureşti, 1973;
Goana după vânt, Bucureşti, 1973;
Versuri, prefaţă de Eugen Simion, Bucureşti, 1975;
Zoo-Ciopârţilă şi alte întâmplări, cu ilustraţii de Ana Puşchilă, Bucureşti, 1978;
Cartea jucăriilor, cu ilustraţii de Ana Puşchilă, 1979;
Trei legende române, cu ilustraţii de Marcela Cordescu, Bucureşti, 1980;
Cărţile cu Ciopârţită, Bucureşti, 1984;
Legende române, cu ilustraţii de Genoveva Georgescu şi Mihai Gheorghe, Bucureşti, 1985;
Drumul ierburilor, prefaţă
de Dumitru Micu, postfaţă de Lucia Olteanu Utan, Bucureşti, 1995.
Opere tiparite post-mortem
Antologia „DESPARTIRILE, INTOTDEAUNA DOR”, editura Grinta, Cluj Napoca, 2014. editie ingrijita de scriitoarea Lucia Olteanu UTAN, tiparita din initiativa prof. dr. Ioan Dorel Todea, cu sprijinul Asociaţei cluturale „ TIBERIU UTAN” din localitatea Văleni, avand ca sponsor principal pe ing. Vasile Prodan
„CIOPÂRŢILĂ”, de Tiberiu Utan, editura Grinta,Cluj Napoca,2015, tiparita prin grija Asociaţiei culturală „TIBERIU UTAN” din localitatea Văleni si a prof. dr. Ioan Dorel Todea
Traduceri
Jesus Lopez Pacheco, Dragoste interzisă, prefaţa traducătorului, Bucureşti, 1964.

Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți Sighet247 și pe Google News