„De mii de ani trăiesc oameni la Dunăre şi la Carpaţi, pe Olt şi pe Mureş, pe Siret şi pe Nistru, şi asemenea oameni, chiar dacă s-au perindat mereu, nu au lăsat vreodată acest pământ nelocuit şi nechivernisit. De peste o mie de ani, românii s-au aflat, alături de alţii, între truditorii gliei de pe aceste locuri. Nu este de prisos să le cunoaştem originile, taina limbii vorbite, credinţele, dorurile şi jalea, nuntirile şi prohodurile, trecerile şi petrecerile”, se spune la începutul articolului.

Oricine citeşte textul academicianului Pop înţelege cӑ „acasӑ” înseamnӑ acelaşi spaţiu geografic şi pentru români, şi pentru alţii, neaparţinӑtori ai gintei latine. Aceşti alţi „truditori ai gliei” ţin – şi e normal sӑ ţinӑ! – la ţara lor, al cӑrei orizont se poate întinde peste câteva dealuri, o câmpie, sau un sat, un oraş în care limba majoritӑţii e alta decât româna. România nu face mai nimic pentru a le cunoaşte acestor fraţi ai noştri întru Hristos limba, ritualurile din momentele fundamentale ale existenţei umane, nu face nimic pentru a-i face sӑ se simtӑ cӑ aparţin unei ţӑri numitӑ România. Acum 100 de ani, unii au câştigat, alţii au pierdut. Sigur cӑ e uşor sӑ fii de partea învingӑtorilor, dar e greu sӑ fii de partea perdanţilor. E atât de simplu sӑ-i facem sӑ simtӑ cӑ România e şi ţara lor... Daţi, sau redaţi numele unor strӑzi din cultura altor neamuri cu care împӑrţim glia. Faceţi programe pentru a le înţelege „taina limbii vorbite”!

„Toate popoarele se raportează la identitatea lor, iar unele o fac chiar în mod ostentativ, atrăgându-ţi atenţia că ele există, că au un mesaj de dat lumii, că nu se lasă în voia sorţii. Americanii se laudă de multe ori că ei sunt universalişti şi nu naţionalişti. Este însă de ajuns să vezi anumite manifestări ale vieţii cotidiene şi să te convingi de contrariu”.

Americanii mai degrabӑ aş zice cӑ sunt „globalişti”. Pentru ei nu existӑ ţӑri. Existӑ continente. Ei nu vin în vacanţӑ în Franţa. Vin în Europa ! Aşa zic, atâta geografie ştiu ei, sau celelalte ţӑri sunt doar nişte „mӑrunţişuri” ? În altӑ ordine de idei, tare aş vrea sӑ ştiu care popor nu s-ar fi lӑsat în voia sorţii cu Alioşa şi Ivan „defilând” pe tanc prin oraşele şi satele lor rӑmase, prin jocul destinului, neînroşite, nici la propriu, nici la figurat.

Academicianul Ioan Aurel Pop mai zice în articol cӑ mai repede mergem sӑ ne vizitӑm rudele din Australia sau din America, „dar nu ne vedem cu vecinii de scară şi nu vorbim cu colegii de grupă. Sau vorbim – dar pe net, prin Facebook!”.

Mergem la rudele de peste oceane pentru cӑ avem ocazia unicӑ de a vedea Australia, sau America, oricare ar fi aia. Ne vedem şi neamurile, dar facem şi o frumoasӑ colecţie de amintiri. Cu cei de lângӑ noi discutӑm prin telefoanele moderne, şi ӑsta e un flagel universal al începutului de secol XXI. E o mare problemӑ, iar faptul cӑ-i mondialӑ nu ne scuteşte a fi îngrijoraţi...

Generaţia academicianului Pop, „chiar dacă nu a fost toată rurală, a avut şansa să mai miroasă pământul reavăn, să simtă fânul proaspăt cosit, să vadă curgând sudoarea muncii fizice, sub soare dogoritor ori sub vânt şi viscol”.

Foarte frumos spus! Mai departe, în articolul citat ni se spune cӑ, aceeaşi generaţie „a mai avut o şansă, anume aceea de a se împărtăşi din toată experienţa universală prin lecturi solide şi prin dascăli de excepţie, dăruiţi şcolii şi naţiunii. Azi toate acestea s-au pierdut. Zestrea omenirii zace în cărţi, pe care nu le mai citeşte nimeni. Necazul este că nu se citesc integral nici e-book-urile sau cărţile electronice”.

Acum sӑ nu exagerӑm... De citit, unii mai citesc...Şi probabil cӑ nu-s puţini! Dascӑli „dӑruiţi şcolii şi naţiunii” existӑ şi azi. Nu ştiu în ce mӑsurӑ naţiunea îi rӑsplӑteşte aşa cum trebuie. De fapt, ştiu, dar sӑ trecem mai departe la un nou paragraf din „Graiul Maramureşului”.

„Prin urmare, dacă nu luăm măsuri, riscăm să devenim toţi otova, cu minţile odihnite şi goale, instrumente bune de manipulat de către forţe malefice, care stăpânesc comunicarea şi care au puterea să ne îndrepte pe calea dorită de ele”.

E suficient sӑ te uiţi azi la televizor la ştiri şi ai ocazia sӑ înţelegi cӑ termenul peiorativ pentru televizor folosit pe vremea lui Ceauşescu, „tembelizor”, e valabil şi azi. Henry – ca sӑ dau un singur exemplu – se pronunţӑ într-un fel în englezӑ, în alt fel în francezӑ. Savantul român Coandӑ are prenumele în varianta francezӑ. Ascultaţi-i pe comentatorii noştri când au ceva de spus în legӑturӑ cu aeroportul din Bucureşti...

Unde-s emisiunile care educӑ? Academicianul Ioan Aurel Pop ar trebui sӑ fie printre iniţiatorii mӑsurilor pentru a nu deveni „toţi otova”, etc.,etc. Se face ceva??? Academia Românӑ are ceva de spus?

Tot în articolul menţionat ni se spune cӑ „Legarea solidă de ţară, sentimentul apartenenţei la familie, la comunitate, la naţiune şi la credinţa oamenilor ţării este primejdios pentru globalişti, pentru că îi face pe oameni profunzi, critici, circumspecţi, fideli. Românii sunt un popor deschis şi primitor şi s-au lăsat uşor antrenaţi în acest proces dirijat, de „deschidere” fără limite”.

Nu românii s-au lӑsat „duşi de nas”, mai degrabӑ cred cӑ cei care ne reprezintӑ prin instituţiile europene sunt uşor de convins. Poporul constatӑ urmӑrile yesmen-ilor sӑi şi ofteazӑ împovӑrat de consecinţe.

Ni se mai spune în articol cӑ „noi nu găsim nimic mai bun să facem decât să hulim România aşa de mult cum nici un inamic străin nu reuşeşte!”.

Nu ne hulim România, domnule academician! Câteodatӑ, vӑzând câte fac unii dintre noi oriunde s-ar afla, şi pentru cӑ globalizarea poate însemna şi a pune în aceeaşi categorie câţiva derbedei cu întreaga naţiune din care fac parte, atunci românii, sӑtui sӑ fie priviţi cu ochi neîncrezӑtori, chiar rӑuvoitori, se mai metamorfozeazӑ in albanezi, greci, italieni, dupӑ conjuncturӑ...

Academia Românӑ trebuie sӑ(-şi) punӑ întrebӑri. Dar sӑ ofere şi rӑspunsuri!...

Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți Sighet247 și pe Google News