Ori, o asemenea valoare adjudecată prin numărul exemplarelor vândute (evident, o valoare artificială cu toată bunăstarea şi faima respectivului autor norocos), este irelevantă pentru sufletul nemuritor al culturii autentice (corpul alcătuit din maculatură ţine de resortul statisticilor şi curiozităţilor cu iz cultural), fie şi pentru aceea că cei mai mulţi dintre artiştii de geniu ai omenirii (François Villon, Cervantes, Vincent van Gogh, F.M. Dostoievski, Eminescu, Franz Kafka etc.) au avut de luptat toată viaţa cu sărăcia. Ba mai mult, despre Kafka – artistul situat aproape de noi şi neînţeles de contemporani – se ştie cu certitudine că şi-a tipărit pe banii lui şi în tiraje de ordinul sutelor câteva dintre cărţile devenite referenţiale în literatura universală după moartea sa.

Indiscutabil că la starea ce caracterizează toate geniile (Aristotel era de părere că toţi oamenii de geniu sunt melancolici!), contribuie în egală măsură factorii inhibitori şi sensibilitatea, ambele cu mult mai pronunţate decât la omenii obişnuiţi, pentru unii dintre aceştia din urmă ele nefiind decât semne de slăbiciune, de care se ruşinează şi pe care caută să le ascundă de semeni.

Nu şi pentru Jean Jacques Rousseau, care iată cum se prezintă pe el şi frământările sale sufleteşti în primul volum al Confesiunilor: „Totul mă intimidează...Frica şi ruşinea mă stăpânesc atât de mult, încât aş vrea să fug din ochii tuturor oamenilor...” Ceea ce s-a şi întâmplat atunci când prietenii influenţi i-au aranjat o audienţă la rege, suveranul fiind dispus să-i acorde o pensie - deşi era într-o situaţie materială dificilă, taman în ziua audienţei Rousseau a preferat să plece într-o excursie, astfel compromiţând aranjamentul.

Despre Platon la fel se ştie că era un melancolic cu inhibiţii accentuate şi că dovedea atâta prudenţă, încât părea un fricos. Ce să mai spunem de Schopenhauer cu plângerile lui nesfârşite, care – ne informează P.P. Negulescu în Geneza formelor culturii – „îşi explica faptul că pesimismul nu rămânea la el o simplă concepţie teoretică, zicând că dezvoltarea inteligenţei măreşte la infinit capacitatea de a suferi a oamenilor, fiindcă le «ascute» sensibilitatea”.

Tot Negulescu ne spune în Geneza formelor culturii că la originea procesului creator stă emoţia estetică şi că felul produsului rezultat din acest proces depinde de raporturile pe care misterioasa chimie a sufletului le stabileşte între cei trei factori fundamentali: pornirile afective, jocul imaginaţiei şi discernământul critic.

Cu precizarea că pornirile afective costituie punctul de plecare atât în artă cât şi în ştiinţă sau filosofie. Creaţiile poartă amprenta ştiinţifică sau filosofică atunci când discernământul critic se ridică mult peste ceilalţi doi factori ai vieţii psihice; când imaginaţia o ia înaintea discernământului avem de-a face cu opere de artă mai bogate în fond şi mai puţin izbutite în formă, când raportul se inverseză, rezultă superioritatea fondului în faţa formei, iar echilibrul celor doi factori psihici duce la capodopere sau opere desăvârşite din ambele puncte de vedere.

Din nefericire pentru actul creator, arta zilelor noastre (cu postmodernismul în frunte) îşi permite atari lejerităţi în concepţie şi scriere (rare înfiorări estetice, dar nici vorbă de idei călăuzitoare sau de un minim respect pentru gramatică, peste tot în arta contemporană compoziţiile fiind deschise oricărei interpretări, ceea ce la limită se cheamă nici una!), încât nu se mai pune problema raportului logic dintre formă şi conţinut, respectiv dintre jocul imaginaţiei şi discernământul critic, ci cea a unui dadaism cuprins de pandalii, în care orice este îngăduit şi nimic nu este cert: Este îngăduit să faci din poezie un eseu aproximativ şi în eseul fără cap şi fără coadă să aşezi forme lirice niciodată finalizate, este îngăduit să scrii toate numele proprii cu literă mică şi să le pretinzi elevilor ortografierea corectă, după cum îţi este îngăduit ţie, profesorul de limba română, să scrii „dintr-o dată”, iar ca poet (tot mai mulţi dintre asemenea dascăli se pretind poeţi) să construieşti imagini cu adevărat vrednice de cacademicianul-poiet A. Toma, cel care scria la vremea lui: „Câine rău, nu intraţi! Ba intraţi şi-n cap îi daţi...”

Ei bine, exact alde ăştia se fac luntre şi punte să-şi lanseze producţiile submediocre în prezenţa unor politruci locali şi de mai departe (că, de, ei cică sunt plini de carte şi se dau în vânt după artă, îndeosebi în campaniile electorale) şi cu contribuţia de seamă a unora dintre acei palavragii fără de care lansările n-ar avea niciun chichirez, căci ei au schimbat limba de lemn a trecutului nu prea îndepărtat cu cea de piatră a prezentului (o foarte serioasă sintagmă luată de pe un site la fel de serios), ca atare sunt în stare să bată apa în piuă ore în şir, conştienţi că-i de-a dreptul ridicol din punct de vedere literar-artistic să se raporteze la cartea ţinută în mână şi, de cele mai multe ori, doar frunzărită în mare grabă.

Prin urmare, doar minciuni cu carul la asemenea evenimente culturale (sic!), unde toată lumea îl laudă şi-l periază pe bietul mâzgălitor, când mult mai onest ar fi să-l tragă de mânecă şi să i-o spună verde în faţă: „Nenicule, lasă-te păgubaş! Arta nu-i de tine...”

(Asta-mi aduce aminte de manele şi manelişti. Tot mai mulţi români condamnă manelele, dar maneliştii se îmbogăţesc şi se umflă în pene deoarece alţi români, şi nu puţini, cumpără fioroşeniile lor...)

Dacă mâzgălitorii ar fi puşi la punct, Andreea n-ar mai fi scris pe site-ul Despre Maramureş ceea ce s-a simţit îndemnată să scrie după citirea uneia dintre poeziile lui Al. Răduţ: „Demult n-am citit asemenea poezii pline de emoţie şi sensibilitate. Cu toate că la recentul târg de carte Gaudeamus standurile erau pline cu volume de versuri, citeşti şi nu înţelegi nimic. Maculatură încărcată de cuvinte fără sens...”

Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți Sighet247 și pe Google News