Se știe foarte bine că politica (mă rog, făcătura poreclită „politică”) reprezintă pe meleagurile noastre, de peste trei decenii, rampa de lansare spre un trai mai ceva ca-n sânul lui Avraam: bani cu toptanul (uriașa leafă nemeritată de la stat, alte multe venituri necușere din diverse descurcăreli – trafic de influență, mită, consilii de administrație etc.), dese deplasări în străinătate, palate ca-n povești, mașini ca-n țara tuturor posibilităților pentru semidocții, nesimțiții și ipocriții de carieră.
Totul este ca lichelele politrucianiste să respecte cutuma postdecembristă, adică să aibă capul gol și punga plină, căci hoțul neprins e om cinstit (!) și trebuie răsplătit cu funcții în partid și în statul ultranevolnic; pe urmă să dea dovadă de slugărnicie în fața șefilor (asta la ei se cheamă disciplină) și de bățoșenie în raporturile cu masa alegătorilor. De-abia atunci alde ăștia sunt în stare să aprecieze cum se cuvine (singuri sau în găști) „înțelelepciunea” băsesciană: „Am ajuns președinte, deși nu m-am ținut niciodată de școală...”
Și cum peștele politic de la cap se-mpute, dar nu-i cine să-l curețe, pentru că toți (la centru și în teritoriu) sunt o apă și-un pământ prin mimetismul demagogic și antinațional pe care-l practică de zor, iată explicația năucitoarei situații de-acum (cercul vicios al necinstei la vârf): deși plagiatul lui Lucian Bode, ministrul Internelor și secretarul general al resturilor liberale, a fost dovedit în urmă cu ceva timp de către Universatatea „Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca, el nici gând să-și dea demisia (cum spuneam și altădată, păcătosul dicționar al ăstora nu conține termeni ca „demisie”, „onoare”, „demnitate”, „cinste”, „cultură”, „calificare”), dar – zdravăn și sfidător susținut de ortaci cu funcții (cică ar fi un bun organizator al partidului în disoluție) – nu poate fi nici măcar constrâns de premier să demisioneze! Drept este că nici Nicolae Ciucă nu dorește cu tot dinadinsul să se descotorosească de un asemenea specialist într-ale cotitelor, pentru că atunci și-ar pune în evidență propria pungășie și – desigur – treaba asta i-ar fragiliza și mai mult poziția de candidat liberal la alegerile prezidențiale din 2024.
De aceea, mizând în totalitate pe memoria scurtă a electoratului în situații de acest gen (unele mult mai scandaloase în plan politic și mai păgubitoare pentru țară), actuala pleavă liberală lasă totul în coadă de pește, cu încredințarea că adversarii, în primul rând pesediștii, vor da atât tare cu bâta-n puturoasa baltă a politicii dâmbovițene, încât îi vor depăși.
Căci, de peste trei decenii, alegătorii români (mai bine spus îndărătnicii care continuă să creadă că votul lor contează) nu numai că ar trebui să aleagă răul mai mic din atâtea rele naționale (indivizi, formațiuni politice), astfel contribuind cu o câtime la îndreptarea lucrurilor pe aceste meleaguri binecuvântate de Dumnezeu și spurcate de locuitori, dar continuă ba să spere în minuni („poate că ăștia de-acuma nu vor fi la fel de proști și ticăloși ca predecesorii lor”, ba – în virtutea imboldului primit de la democrația noastră originală – continuă să acorde prioritate vorbelor/promisiunilor meșteșugite și să confunde forma cu conținutul.
Indiscutabil că președintele Klaus Iohannis ar putea să intervină și să curme această penibilă situație. Dar, pe de-o parte, toate remanierile guvernamentale cerute/impuse de președinte au ilustrat, mai devreme sau mai târziu, schimbarea calului răpciugos (căzut în dizgrația cotrocenistului) cu un măgar căpățânos (intrat în grațiile belferului). Un exemplu elocvent în acest sens îl constituie înlocuirea lui Sorin Cîmpeanu la Educație (și el acuzat de plagiat) cu Ligia Deca (fost consilier prezidențial, care a făcut praf mult mediatizatul proiect România educată).
Pe de altă parte, nu cred că neinspiratul nostru președinte mai este dispus, după recentul eșec în politica externă (neadmiterea României în spațiul Schengen), să tulbure și mai abitir mâloasele ape din politica internă.
Asta fiind nenorocita stare de lucruri la centru, se subînțelege că, în cel mai fericit caz, ele se prezintă cam la fel și în teritoriu (sforării, pălăvrăgeli, interese politice mai presus de cele obștești). În Sighetu Marmației, de pildă, oraș cu tot mai puțini locuitori și din ce în ce mai multe mașini (multe dintre ele parcate pe unde se nimerește – trotuar, treceri de pietoni, spații verzi în alarmantă comprimare, căci nici pomeneală de parcări subterane sau supraterane, respectiv de protejarea centrului vechi prin dirijarea rablelor pe arterele paralele), în Sighet, deci, activitatea primarului este de neconceput fără plombarea străzilor (inclusiv strada Tractorului, care a fost decopertată în urmă cu un an și acuma este un adevărat calvar), fără înlăturarea copacilor ornamentali bătrâni sau uscați și neplantarea altora în locul lor, fără înălțarea unor busturi și statui discutabile (pesemne cu rol „cultural” absolut), fără noi și noi cetățeni de onoare ai urbei, chit că această „familie” conține o droaie de foști activiști bolșevici, ba chiar și un general de securitate, și – firește – fără interminabilele dispute cu consilierii municipali neprieteni și cu viceprimărița indezirabilă, în pofida atâtor acțiuni întreprinse de el în instanță (și-a dorit cu ardoare dizolvarea consiliului și mătrășirea viceprimăriței). Păi ce, de pomană este avocat în viața nepolitică?!...
oate astea (și multe altele, neștiute de noi, cetățenii de rând) oferă măcar în parte explicația faptului că Sighetu Marmației este un oraș muribund, nu doar în plan economic (evident, cu excepția contrabandiștilor, cerșetorilor și a mojicilor descurcăreți), ci în tot ceea ce ilustrează formidabilul dinamism al celor mai moderne localități din România: comuna Ciugud din județul Alba, Oradea, Cluj-Napoca etc.
George PETROVAI
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți Sighet247 și pe Google News