Ei bine, taman scrisoarea cu pricina a fost interceptată de Securitate (poate că însuşi mesagerul o fi predat-o!), şi apoi – după ce au dibuit că eu sunt făptaşul – să te ţii: interogatorii peste interogatorii (primul interogatoriu a durat de la 8 dimineaţa până la 3 după-masă), înjurături, ameninţări şi declaraţii. Mă rog, tot tacâmul utilizat de siniştrii lachei ai fostului regim împotriva acelora care aveau ghinionul să le pice în gheare.

În timp ce anchetatorii se schimbau (fiecare cu metodele sale predilecte de intimidare), eu a trebuit să stau pe un taburet aşezat în mijlocul camerei de supliciu, exact sub becul aprins, să mă adresez zbirului cu „cetăţene anchetator”, să rezist la avalanşa ameninţărilor extrase fie din H.C.M. (Hotărârile Consiliului de Miniştri), fie din căpăţânile lor de buldogi (îndeosebi unul scurt, îndesat şi cioturos, semăna grozav de bine cu un buldog înfuriat) şi să mă obişnuiesc cu frecventele lor apelative la adresa mea de „trădător” şi „contrarevoluţionar”.

După ce am recunoscut că scrisoarea a fost alcătuită de mine (ce altceva puteam să fac după ce zbirul şef mi-a trântit-o în faţă?) şi după ce, la anumite intervale de timp, socotite de anchetatori ca fiind psihologice, eram pus să detaliez unele pasaje subliniate de ei în scrisoare (de mai multe ori am explicat pasajul cu libertatea aparentă de la noi), securiştii ţineau morţiş să afle de la mine dacă fac parte dintr-o organizaţie contrarevoluţionară. Se pare că în anumite locuri din ţară (posibil chiar din judeţ) tot cam atunci s-au depistat nişte focare de protest.

Dar eu m-am ţinut tare pe poziţie, nu fiindcă nu-mi era teamă de ei şi de ameninţările lor, îndeosebi atunci când m-au asigurat că pentru fapta mea vor fi zburaţi din facultate fraţii mei mai mari (unul era student la Chimie industrală, celălalt la Electrotehnică), ci pentru că realmente am acţionat de unul singur.

Posibil ca tocmai fermitatea şi statornicia mea în răspunsuri, indiferent de iuţeala ori de subtilitatea întrebărilor puse, să-i fi convins cât de cât pe securişti de nevinovăţia mea la acest capitol, aşa încât ei au lăsat-o niţel mai moale cu apartenenţa mea la vreo organizaţie.

Dar asta nu înseamnă că n-am fost pedepsit. Şi cu siguranţă că pedeapsa ar fi fost mult mai aspră dacă nu eram un elev foarte bun la învăţătură. Aşa, graţie intervenţiei energice a tuturor profesorilor mei, îndeosebi a regretatului Ion Vancea, m-am ales cu o sancţiune relativ uşoară: nota la purtare scăzută şi o şedinţă publică în sala festivă a liceului, şedinţă în care eu mi-am recunoscut greşeala şi am fost beştelit fără milă de unii dintre invitaţi, după care Securitatea mi-a permis să intru în examenul de bacalaureat şi la cel de admitere. Dar nu la orice facultate (mi-aş fi dorit filosofie, istorie sau jurnalistică), ci de preferinţă la cele cu profil tehnic. Astfel am ajuns la Electrotehnica din Iaşi, prima mea facultate...

Iar Securitatea m-a avut în vizorul ei exact până la căderea comunismului. Cum mi-am dat seama de lucrul ăsta? Păi eram de serviciu în schimbul doi la Oficiul de Calcul Electronic din Sighetu Marmaţiei şi, aflându-ne în toiul evenimentelor sângeroase de la Timişoara, ascultam cu nesaţ ştirile transmise de radio „Europa liberă”. Deodată uşa a fost aruncată până în celălalt perete şi un securist a strigat la mine: „Încă nu te-ai învăţat minte?” La care eu am răspuns: „Păi ce mai vreţi de la mine? Nu vedeţi că totul se prăbuşeşte?” A plecat înjurând şi de-abia la o lună după căderea lui Ceauşescu ne-am întâlnit pe stradă, iar el – era împreună cu un alt securist – s-a apropiat de mine şi mi-a spus să nu le port pică pentru cele dinainte, întrucât ei nu şi-au făcut decât datoria. Mi-a fost silă să lungesc vorba cu asemenea indivizi, care refuză să înţeleagă că s-au făcut vinovaţi tocmai prin faptul că şi-au îndeplinit cu zel sarcinile din odiosul lor serviciu.


George PETROVAI

Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți Sighet247 și pe Google News