Da, au dreptate cei care susțin că istoria umană nu se repetă! Dar în sensul că ea nu se învârte ca o bezmetică într-un cerc orizontal, căci – până nu demult - ea urmase spirala unui timp-cilindru (acuma, în vremuri globaliste, al unui timp-con), astfel încât, ducând paralele la axa cilindrului, rezultă generatoarele punctelor/evenimentelor asemănătoare până în vecinătatea identității, deși ele au apărut, s-au derulat și consumat la distanță de zeci, sute sau chiar mii de ani.
Explicația acestor frapante asemănări în timp istoric (timp accesibil efemerei condiții umane, însă total neglijabil pentru eternitatea cosmică, nu și pentru cea divină!) ne este dată de invariabilitatea fundamentelor umane sau a esenței omului („Esența este alcătuită din unitatea laturilor interne, necesare, generale și relativ stabile ale obiectelor și proceselor, unitate care determină specificul calitativ al unui grup de obiecte sau procese și se exprimă în legile dezvoltării acestora”, ne informează Micul dicționar filozofic, Editura Politică, București, 1973). Că doar de aia este esență...
N.B.: Întrucât numai Creatorul este absolut, etern și imuabil, căci tot ce El a a făcut (văzutele și nevăzutele) este supus transformărilor, iar „În dezvoltarea sistemelor finite se pot întâlni momente progresive și regresive, ascendente și descendente” (Mic dicționar filozofic), sintagma „relativ stabile” din definiția esenței ne duce de îndată cu gândul la celebra dihotomie kantiană: noumenul sau lucrul în sine (esența cognoscibilă numai prin rațiune) și fenomenul sau obiectul cunoașterii senzoriale.
Vasăzică, în esența sa omul a rămas același de la facerea sa (biman și înzestrat de Dumnezeu cu rațiune, conștiință, limbaj articulat, liber-arbitru, inteligență, sentimente, temperament, caracter), deși în decursul agitatei sale istorii ba a căutat să se apropie de Transcendent (Evul Mediu cu marile sale derapaje și însemnatele acumulări mora-spirituale), ba s-a tot îndepărtat de El (perioada modernă), decretând cu inconștiență că „Dumnezeu a murit”, deci totul îi este permis, până la actuala nebunie globalistă a neomarxismului occidental, a sodomiei legalizată și a decreștinării pe rupte...
Revenind la ideea centrală a acestui articol, mi-am propus să ofer cititorilor o cât mai fidelă panoramă a asemănărilor și deosebirilor dintre cele două operațiuni militare europene, situate la peste 80 de ani una de alta: Barbarossa sau atacul din 22 iunie 1941 al Germaniei hitleriste împotriva Uniunii staliniste (lighioane „prietene” cu ocazia ocupării Poloniei în septembrie 1939) și operațiunea militară specială ordonată de Putin pe data de 24 februarie 2022, adică dementul și devastatorul război pornit de ruși împotriva pretinșilor lor frați ucraineni.
Motivele invocate de cei doi haidamaci, porecliți lideri politici, seamănă până la identitate (pentru că ăsta-i garantatul șiretlic cu ifose patriotarde, la care au recurs și continuă să recurgă dictatorii cu ambiții expansioniste): Hitler pretindea că, prin invazia și anexarea unor teritorii învecinate, el de fapt îi apără pe nemții din aceste zone nesigure (Austria, Cehoslovacia); Putin la rândul lui, încurajat de neriposta militară a ucrainenilor și de anemicul protest diplomatic al comunității internaționale după ocuparea Peninsulei Crimeea în anul 2014, în februarie 2022 ordonă armatelor sale să atace Ucraina din mai multe părți, sperând într-o victorie rapidă (tocmai de asta i-a somat pe ucraineni să depună armele!) a „operațiunii militare speciale” (cuvântul „război” este tabu în Rusia putiniștilor patibulari!), cică „de venire în ajutorul rușilor” din estul Ucrainei (Donețk, Lugansk, Zaporojie, Herson), totodată de demilitarizare și denazificare a Ucrainei, eufemisme prin care invadatorii încearcă să mascheze adevăratul scop urmărit – fulgerătoarea ocupare a Kievului, detronarea lui Zelenski și a guvernului pro-occidental, punerea la butoanele puterii aparente a oamenilor lor de paie și transformarea întregii țări într-o sfidătoare gubernie rusească, înfiptă în coastele UE și NATO (cam așa cum se prezintă Belarus).
A doua asemănare între Germania hitleristă și Rusia putinistă este asigurată (1) de potențialul militar al celor două țări belicoase (Germania vroia revanșa după înfrângerea în primul război mondial, Rusia visează cu ochii deschiși la refacerea Uniunii Sovietice) și (2) de strategia blitzkrieg.
Da, numai că, potrivit uneia din temele favorite ale taoismului („Coexistența și alternanța contrariilor”), în această asemănare strategico-militară hălăduiesc următoarele deosebiri:
a)Germania nazistă a devenit cu adevărat, în preajma celui de-al doilea război mondial, prima putere economică și militară a Europei, pe când Federația Rusă și-a închipuit și continuă să-și închipuie, pentru că asta dorește gașca putinisto-kremlinistă, că-i o putere economică (în realitate, grosul PIB-ului ei se alimentează din exportul de materii prime) și o mare putere militară. Iată însă că războiul prelungit/de uzură din Ucraina a scos la iveală atât precara pregătire a combatanților ruși, inclusiv a corpului ofițeresc, cât și anacronica lor înzestrare cu tehnică de luptă – tancuri sovietice, puști ruginite ș.a.m.d.
b)Războiul fulger n-a funcționat nici la nemți, nu funcționează nici la ruși. Primii, după ce în câteva luni au ocupat un vast teritoriu sovietic, pe urmă – total dați peste cap de drumurile proaste și cumplita iarnă siberiană, care la propriu și la figurat gripase mașina lor de război – s-au angajat într-un lung și nimicitor război pozițional, război fatalmente pierdut prin forța combinată a mai multor factori: oarba încredere și încăpățânare a lui Hitler în invincibilitatea armatelor sale, chiar echipate necorespunzător pentru iarnă, întârzierea atacului asupra sovieticilor din pricina Bătăliei Greciei (Operațiunea Marița), punct de vedere susținut doar de o parte a istoricilor, redutabila forță economică și militară a binomului anglo-american (mă rog, la fel ca în prima conflagrație mondială), eroismul civililor și al soldaților ruși, îmboldiți de alcool, de atrocele Ordin 227 al lui Stalin și de NKVD-iștii înarmați din spatele lor (dezertarea sau retragerea de pe poziții însemna moartea prin împușcare a tuturor celor în cauză), nu în ultimul rând uriașele ajutoare primite de ruși de la americani (alimente, haine, medicamente, arme), la acest capitol ei situându-se după britanici și chinezi. Mai sus am sugerat motivele pentru care războiul fulger a rămas doar o țintă teoretică pentru hoardele muscălești: enorme erori de strategie politico-militară (desigur, în întregime vina este a lui Putin și a Marelui Stat Major), sumara instruire a recruților și mobilizaților, hrana proastă, consumul de alcool, nesincronizarea unităților și moralul extrem de scăzut al majorității trupelor (kadîroviții în van încearcă să procedeze aidoma NKVD-iștilor), tehnica de luptă inferioară celei furnizate ucrainenilor de marii lor aliați (NATO și Uniunea Europeană, organizații în care Germania zilelor noastre este membru de frunte).
Desigur, marea diferență dintre potențialul militar al Germaniei hitleriste și al Rusiei putiniste o face înfricoșătorul arsenal nuclear al celei din urmă, în bună parte moștenit de la fosta Uniune Sovietică și cu care kremliniștii colțoși (Putin, Lavrov, Medvedev etc.) fie se laudă, fie amenință mulțimea neprietenilor, mai puțin Belarusul, China, Coreea de Nord, Iranul, Ungaria, Venezuela și câteva țări africane. Greu de crezut că netrebnicii ăștia vor folosi vreodată focoasele nucleare, deoarece ei știu foarte bine că, în urma unui asemenea (ne)război de câteva minute (atac rusesc, răspuns NATO), n-ar mai exista supraviețuitori pe mica noastră planetă.
George PETROVAI
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți Sighet247 și pe Google News