Titlul pare o contradicţie, dar să ne amintim că Miguel de Unamuno, acest filosof antiacademic şi antiraţional (nu lipsit de raţiune, ci luptând împotriva excesului de raţionalizare), adică total antifilosofic din punct de vedere clasic-tradiţional şi logic-sistemic, cultivă contradicţia cu metodă, căci – şocaţi de caracterul contradicţional al operei sale – mulţi exegeţi n-au văzut în ea decât, ne înştiinţează Andrei Ionescu în Don Quijote – ideal, voinţă, creaţie (prefaţa la vastul eseu Viaţa lui Don Quijote şi Sancho, Editura Univers, Bucureşti, 1973), „o aglomerare de contradicţii, rodul unei înclinaţii patologice spre paradox”.
Şi lucrurile n-au cum să stea altminteri, atâta vreme cât însuşi Unamuno le-a dat apă la moară prin afirmaţia tranşantă că el nu-i gânditor ci simţitor, prin atenţia lui „îndreptată tot mai insistent spre ceea ce omul pierde prin abuzul de raţiune”, respectiv prin convingerile de nezdruncinat că „trăim numai din contradicţii şi pentru ele”, că omul cunoaşte lumea şi se cunoaşte pe sine „mai curând pe cale intuitivă decât pe calea raţionamentelor” şi că paradoxurile decurg cu necesitate din concepţia sa agonică privind neîncetata luptă dintre raţiunile inimii şi raţiunile minţii, mai exact – ne spune acelaşi A. Ionescu – „din îndoiala tragică, ce constituie fondul de sensibilitate pe care se grefează întreaga sa operă”.
De aici nevoia acută a lui Unamuno de credinţă în nemurirea sufletului şi în credinţa însăşi (dar nu credinţa în care să crezi ceea ce nu vezi, ci credinţa în care să creezi ceea ce nu vezi, altfel spus să trăieşti într-un permanent zbucium vital!), şi tot de-aici procesul unamunian de deplasare a problemei filosofice din planul ontologic în cel sentimental-psihologic, opinia că spaniolii sunt incapabili să creeze o filosofie a raţiunii, ei fiind în mod fatal poeţi, obligativitatea trecerii de la ideea europenizării Spaniei la aceea de...spaniolizare a Europei, după ce şi-a dat seama că ţara lui nu mai poate ajunge din urmă ţările occidentale hiperdezvoltate, precum şi donquijotismul ca filosofie a Spaniei şi, desigur, a gânditorului nostru, care – ne spune Andrei Ionescu – „constă în a şti să crezi într-un ideal şi să te creezi pe tine însuţi în funcţie de ideal”.
De-aia, vorba lui Topârceanu, spun eu prin urmare vorbă mare, că Miguel de Unamuno pesemne s-ar fi simţit ca peştele în apa puturoasă a politrucianismului românesc doldora de contradicţii (ţară încă bogată şi cu tot mai mulţi cetăţeni ajunşi la sapă de lemn, ţara minciunilor sfruntate şi a adevărurilor ba ignorate, ba sistematic ofensate, ţara ciocoilor subanalfabeţi şi a cerşetorilor cu carte, ţara sorinoprescilor cu saci de bani murdari şi a milioanelor de români care n-au bani nici măcar să-i cumpere sacii goi, ţara preoţilor putrezi de bogăţi şi a contribuabilor-enoriaşi mai săraci ca oropsitul Iov şi – nu în ultimul rând – ţara românilor neaoşi care tot pleacă şi a străinilor dubioşi ce tot vin), căci toate astea ţin de cunoaşterea aparenţială a drepturilor strâmbe şi a libertăţilor nelibere din falsa democraţie postdecembristă, nicidecum de adevărata cunoaştere substanţială a României pusă pe butuci şi a grosului românilor călcaţi în picioare pe culmile disperării cioraniene.
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți Sighet247 și pe Google News