Considerat pe bună dreptate „cel mai iscusit zugrav al timpului său”, B. Prus – aidoma tuturor marilor artişti – ni se dezvăluie, totodată ne convinge de temeinicia acestei aprecieri, doar citindu-l şi recitindu-l cu atenţia mereu cuvenită scriitorilor excepţionali şi cu pasiunea neîncetat stârnită de fiorul lăuntric al operelor sale, egale doar cu ele însele.
Numai astfel ne vom pătrunde de umanismul său atotcuprinzător, fie că autorul – fidel realismului critic de cea mai aleasă factură, rulează pe preceptele pozitiviste, care – după cum cu justeţe opinează Stan Velea – adeseori „interferează cu cele ludomane (lud=popor)”, fie că nemulţumit de eficienţa mijloacelor întrebuinţate pentru demascarea potentaţilor şi apărarea nesfârşitelor cohorte de oprimaţi, el recurge la umorul său jovial şi îngăduitor, dar care dobîndeşte neiertătoare ascuţişuri satirice ori de cîte ori se impune acest lucru.
Iar motivele nu aveau cum să lipsească, căci întreaga operă a lui Boleslaw Prus (inclusiv romanul istoric Faraonul, prin străvezia analogie dintre fenicieni şi nemţi), se raportează la problemele politico-economice şi social-morale generate de luptele acerbe duse pentru afirmarea rânduielilor capitaliste într-o ţară dominant agrară şi dominată de-o aristocraţie tot mai trufaşă şi mai parazitară, aşa cum se prezenta Polonia în a doua jumătate a secolului al XIX-lea.
De altminteri, care dintre polonezii de-atunci putea pretinde că ştie mai bine ca el problemele globale ale Poloniei aflată sub călcâiul de fier al ţarismului, ori pe cele de detaliu ale şleahtei poloneze, când ştiut este că Alexander Glowacki, cunoscut ca scriitor sub numele de Boleslaw Prus, s-a născut pe data de 20 august 1845 într-o familie de nobili scăpătaţi din orăşelul Hrubieszów, regiunea Lublin, şi că de foarte tânăr a cunoscut pe propria piele gheara nemiloasă a lipsurilor materiale, din pricina cărora el va fi nevoit să abandoneze Facultatea de fizică şi matematică din Varşovia după doi ani de la înscriere, adică în anul 1868!
Se subînţelege că după părăsirea facultăţii, situaţia materială a viitorului scriitor nu s-a îndreptat, căci pentru a avea din ce trăi, acesta este obligat să se angajeze ca lăcătuş într-o fabrică varşoviană, prilej cu care va cunoaşte în mod nemijlocit condiţiile grele de muncă ale muncitorilor polonezi.
O asemenea tristă experienţă de viaţă nu putea rămâne fără urmări pentru o sensibilitate artistică aflată în expansiune, fapt cu pregnanţă ilustrat atât de incisiva nuvelă Valul care se întoarce, cât şi de mărturisirea de credinţă inserată în superbul roman Păpuşa: „Suferinţa este măsura iubirii!”
Chiar dacă maxima este rostită de Stanislaw Wokulski ca un ecou al suferinţelor de care are parte pentru dragostea mistuitoare arătată domnişoarei Isabela Lęcki, reprezentanta tipică a unei aristocraţii pe cât de falimentară şi parazitară, pe atât de trufaşă şi dispreţuitoare cu celelate pături sociale, totuşi Wokulski nu este altcineva decât purtătorul de idei stenice şi curajoase ale autorului.
Dar despre Prus nu avem ştire că asemeni lui Wokulski s-ar fi îmbogăţit vreodată, ori că ar fi pătimit din dragoste pentru vreo aristocrată, mai ceva ca Don Quijote pentru Dulcineea sa, şi asta deoarece Don Quijote izbuteşte pe patul de moarte să se dezbare de himerele lui, pe când Wokulski, acest ultim romantic polonez dacă nu-l avem în vedere pe bătrânul Ignacy Rzecki – varianta modernă şi în veci inepuizabilă a lui Sancho Panza, Wokulski, deci, ştie că trebuie să dispară, întrucât prezentul cu realitatea lui frustă îi determină pe prozaici „să nu mai creadă nici în caracterul angelic al femeilor, nici în idealuri”.
Iată de ce Wokulski se retrage cu totul din lumea spre care aspirase şi chiar reuşise să o cucerească, renunţă la toate afacerile şi-şi împarte uriaşa avere dobândită în condiţii de-a dreptul miraculoase în timpul războiului româno-ruso–turc, apoi cu un ultim rest sinucigaş din formidabila lui voinţă de altădată, îşi pregăteşte mormântul sub ruinele castelului dinamitat de el însuşi, parcă vroind printr-un asemenea gest disperat să şteargă de pe pământ nu doar fiinţa sa, ci până şi ceea ce la un momenta dat i s-a părut a fi sentimente de iubire şi reculegere sinceră din partea cochetei Isabela în faţa epitafului închinat memoriei unchiului său şi iubirii acestuia neîmplinită printr-o căsătorie, dar întru totul împărtăşită şi până la moarte regretată de cea care prin voinţa părinţilor va ajunge nobila doamnă Zaslawska, iar prin propria voinţă va deveni la bătrâneţe confidenta, prietena de suflet şi admiratoarea fără rezerve a caracterului lui Wokulski.
Dar dacă viaţa lui Wokulski a fost una de excepţie, lucru care prin devotament, generozitate şi înfăptuirile dovedite ne duce de îndată cu gândul la uimitorul personaj supranumit Vraciul, respectiv profesorul Wilczur al scriitorului polonez de mai târziu, Tadeusz Dołęga-Mostowicz, nici moartea lui Wokulski nu putea fi una obişnuită, atâta timp cât prietenul său, cinicul doctor evreu Szuman, este de părere că „el a murit doborât de ruinele feudalismului” şi atâta timp cât pe ruinele fostului castel, implicit pe mormântul fostului negustor se va înălţa o cruce cu inscripţia horaţiană: Non omnis moriar (Nu voi muri în întregime).
Iată de ce avem tot dreptul să vedem în romanul Păpuşa nu doar o impresionantă frescă a Varşoviei din a doua jumătate a secolului al XIX-lea (romanul a apărut între anii 1887-1889), ci mai degrabă o carte complexă care avansează spre înţelegerea noastră prin câteva simboluri de-o rară măiestrie artistică.
Despre unul dintre aceste simboluri, anume moartea neobişnuită a lui Wokulski, deja am vorbit. Sfârşitul său sub ruinele castelului feudal ne aminteşte de legendara jertfă a meşterului Manole. „Nimic trainic nu se construieşte fără sacrificii supreme”, pare a ne spune B. Prus, „iar Wokulski trebuia să moară sub dărâmăturile feudalismului, pentru ca zidurile capitalismului autohton să aibă consistenţa şi rezistenţa necesară...”
Un alt simbol, poate chiar mai subtil decât cel analizat mai sus, se înfăţişează privirii şi priceperii noastre încă din titlu. Căci la drept vorbind cine este Păpuşa: Să fie domnişoara Isabela, să fie păpuşa dăruită de cuplul romantic Wokulski-Rzecki fetiţei doamnei Stawska, din pricina căreia s-a ajuns la un penibil proces, ori mai degrabă să fie nişte păpuşi toate personajele izvodite de artistul-păpuşar, aşa cum toţi oamenii sunt aidoma unor păpuşi mai mult sau mai puţin izbutite pentru Creatorul lor?!...
*
Aminteam mai sus de crâncenele încercări la care a fost supus marele artist de către viaţă. Fireşte, în această perioadă trebuie căutaţi primii germeni ai simpatiei scriitorului pentru toţi aceia care vroiau să se ridice prin învăţătură, respectiv pentru acei cercetători şi savanţi, ca alde Ochocki şi Geist, ba chiar ca Wokulski în perioada studiilor sale universitare, care la iuţeală sunt luaţi în derâdere şi consideraţi nebuni de gloata pestriţă a celor de sus şi de jos, numai pentru că, atinşi de nobila boală a progresului omenirii prin obiecte zburătoare şi metale mai uşoare ca aerul, ei ajung să uite cu totul de propriile trebuinţe şi să se simtă exasperaţi de ifosele şi pretenţiile celor din jur.
Tot romanul Păpuşa ne oferă o admirabilă mostră din ceea ce pare a fi singurul mod adecvat pentru nişte tineri isteţi şi îndrăzneţi, de a-şi croi ei singuri drumul în viaţă, de parcă în acest chip autorul ar vrea să-şi exprime regretul că el însuşi nu a procedat astfel atunci când condiţiile materiale precare l-au obligat să părăsească facultatea. Din cei trei studenţi care locuiesc în casa lui Lęcki, ulterior a lui Wokulski, unul nu plăteşte chiria în lunile pare, altul în lunile impare şi toţi trei niciodată, susţinând sus şi tare că nici nu le trece prin cap să plătească vreodată, întrucât societatea nu le asigură condiţiile unui trai omenesc. Şi nu putem să nu le dăm dreptate, având în vedere că posibilităţile lor financiare sunt atât de reduse, încât nici vorbă să mai satisfacă pretenţiile în necontenită creştere ale proprietarului imobilului, pe care – de alminteri – nici că vor să-l recunoască în această calitate.
Dar cu toate suferinţele şi umilinţele îndurate zilnic, nici unul dintre tinerele personaje ale lui Prus nu-şi pierde curajul şi pofta de viaţă caracteristice acestei vârste de aur din viaţa omului. Dimpotrivă, opinează Stan Velea, „continuând o idee care a stat şi la temelia romantismului mesianic, Prus crede că zbuciumul acesta îi căleşte şi le dezvoltă spiritul, perfecţionîndu-i”.
După ce el însuşi gustase de foarte tânăr din amarul şi greutăţile vieţii, Prus s-a arătat intens preocupat în opera lui de măsurile grabnice şi eficiente care trebuie luate de cei puternici pentru a realiza fericirea tuturor. A fost o vreme când autorul credea cu tărie în rolul progresist al burgheziei, fapt care rezultă din şansa de redresare atribuită soluţiei preconizată de inepuizabilul Wokulski în romanul Păpuşa: Societatea să dea posibilitatea fiecăruia să-şi câştige mijloacele de subzistenţă printr-o muncă cinstită şi bine retribuită!
Nu va trece însă mult timp şi Prus se va convinge că fumurile progresiste ale burgheziei se risipiseră cu totul şi că locul lor a fost de îndată luat de tendinţele burgheze cu iz reacţionar, al căror scop prioritar consta atât în sporirea propriilor averi şi privilegii, cât şi ale categoriilor de potentaţi cu care intraseră în cârdăşie, chiar atunci când atari avantaje se obţineau pe seama sporirii mizeriei celor mulţi şi oprimaţi.
Din anul 1874, B. Prus se dedică creaţiei literare, după ce cu doi ani în urmă îşi începuse activitatea publicistică. Din această perioadă începe să semneze cu pseudonimul care peste ani şi ani va deveni unul din numele cele mai prestigioase ale literaturii polone şi unul dintre numele de referinţă din literatura universală, şi tot de-atunci datează cinci volume masive de Cronici săptămânale.
Anii de publicistică au contribuit pe de o parte la deschiderea apetitului lui Prus pentru marea literatură, concomitent cu desăvârşirea unui stil ce-l defineşte şi individualizează, iar pe de altă parte aceşti ani l-au ajutat să cunoască direct şi în amănunţime societatea timpului său şi direcţia ei de evoluţie, lucru care-i va fi de un real folos la elaborarea nuvelelor şi romanelor sale de moravuri, adevărat observatorium social după propria sa apreciere.
Anul 1880 este o dată de referinţă pe traseul artistic şi conceptual al lui Boleslaw Prus, căci este anul apariţiei a două dintre cele mai apreciate nuvele ale sale: Valul care se întoarce şi Anielka, fireşte, clasificare valabilă doar atunci când în Anielka vrem să vedem o nuvelă amplă şi nu un roman de dimensiuni restrânse.
Dar dacă Valul care se întoarce se dovedeşte a fi prima operă a lui Prus în care el reflectă mediul proletar, cu o compoziţie precis delimitată între bine şi rău (de o parte pastorul Böhme, familia sa şi muncitorii de la fabrica de textile, de cealaltă parte fabricantul Adler şi fiul său Ferdynand) şi cu o structură liniară axată pe raportul dialectic dintre cauză şi efect, aşa cum este el admirabil ilustrat de pastor: „Cel Preaînalt a făcut lumea în aşa fel încât orice cauză trebuie să aibă şi efectul ei; o cauză bună va avea un efect bun, una rea, un efect rău”, nuvela Anielka se impune nu doar prin amploarea acţiunii plasată în mediul rural şi prin inegalabila măiestrie cu care autorul îşi reliefează personajele, ci şi prin tonalitatea stilistică de o simplitate cuceritoare.
Este adevărat că sobrietatea se constituie într-o caracteristică de preţ a stilului prusian, dar tot atât de adevărat este că personajele din Anielka ni se lipesc mai lesne de suflet, pesemne graţie acelui plus de duioşie cu care sunt înzestrate unele dintre ele, în primul rând mult simţitoarea şi atât de nefericita Anielka, căci în ceea ce priveşte realismul scenelor înfăţişate, nuvela Valul care se întoarce nu are a se teme de concurenţa cuiva, ştiut fiind că acţiunea sa şi-a tras seva din două izvoare orientate de favoarea divină spre matca unui pilduitor destin artistic: un caz întâmplat aievea şi forţa sugestivă a impresiilor culese de autor pe vremea când a lucrat ca simplu lăcătuş într-o fabrică.
Ambele nuvele au un deznodământ sfâşietor de tragic, anume moartea exemplarului muncitor Goslawski după accidentul suferit la strung din cauza epuizării fizice, urmată de moartea lui Ferdynand într-un duel prin care vroia să refacă prestigiul extrem de avariat al familiei, iar mai la urmă moartea tatălui înnebunit de pierderea fiului şi scrumul care se alege de toată agoniseala prin incendiul provocat de însuşi fabricantul atotputernic până la ivirea valului pedepsitor, respectiv moartea mamei şi a Anielkăi, după ce odiosul moşier Jan fuge spre viaţa de petreceri de la Varşovia şi-şi lasă soţia bolnavă şi copiii muritori de foame.
Ei bine, în pofida tuturor notelor suplimentare de realitate înfăţişate în Valul care se întoarce, emoţia noastră este mai puternic stârnită atunci când Anielka îl imploră pe ţăranul Gajda să nu-şi mai bată fetiţa, ori atunci când se roagă pentru mama bolnavă şi se aruncă din preaplinul inimii ei curate şi iubitoare în braţele mătuşii sărace, ori atunci când de dor după mama plecată la tratament şi de jale după tatăl fugit la Varşovia, ea se stinge încet-încet ca o lumânare, pentru ca în actul final al acestei tragedii a unui copil cu suflet mare, ea să moară în casa baronesei Weiss, după ce se convinge din doliul tatălui că şi mama ei a murit.
Acest fapt nu poate fi explicat decât într-un singur mod, şi anume prin bogăţia emoţiilor trăite de autor şi prin excepţionala înzestrare artistică cu care ni le-a redat, astfel încât inimile noastre însetate de adevăr, frumuseţe şi puritate să intre în rezonanţă cu inima lui atotcuprinzătoare!
George PETROVAI
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți Sighet247 și pe Google News