Recenta moțiune de cenzură (a treia dacă nu mă înșel), inițiată de liberali împotriva Guvernului Dăncilă și – chipurile – susținută de întreaga opoziție (mai degrabă un amalgam fistichiu-conjunctural prin formalul sprijin pontauriano-udemerist) a picat, adică a avut soarta tuturor protestelor constituționale îndreptate împotriva actualei făcături cârmuitoare, care făcătură face încă o dată dovada că deține majoritatea parlamentară, că nu-i dispusă să renunțe la privilegii doar pentru a face pe placul adversarilor săi de idei și că europarlamentarele nu influențează cu nimic jocurile politrucianiste interne.
La urma urmei nimic altceva decât o surdă și absurdă încăierare a orgoliilor cu pretenții politice, încăierare extrem de păgubitoare pentru țară și oamenii de rând: de o parte pesedisto-aldiștii cu (ne)izbânzile și înverșunarea lor demo(no)cratică de a deține puterea până la alegerile parlamentare din 2020, de cealaltă parte liberalii, useriștii și alți opoziționiști de centru sau de stânga, care susțin sus și tare că rezultatele obținute la europarlamentare nu doar că le conferă legitimitatea cârmuirii, dar chiar îi obligă (cică asta le-au cerut alegătorii în timpul campaniei electorale!) să facă tot ce democrația le permite, în primul rând printr-o judicioasă moțiune, pentru a scoate România din fundătură.
Evident, foarte puțini ipochimeni din cele două tabere vor avea curajul și onestitatea să recunoască că, pe ultima turnantă a acestei guvernări anapoda, tuturor le-ar surâde să stea frumușel în opoziție: pesediștilor întrucât nu mai știu pe unde să scoată cămașa cu marile frământări interne postdragniene și, îndeosebi, de unde să mai scoată bani pentru întreținerea unui monstruos aparat birocratic (circa un milion și jumătate de angajați, mulți dintre aceștia fiind sculele puterii, adică sinecuriști neobrăzați și necalificați), respectiv pentru plata la timp a lefurilor și pensiilor; celorlalți (liberali, useriști, pemepiști etc.) le convine să zacă într-o opoziție zgomotoasă și total ineficientă. Din următoarele motive:
1) Cu toate că liberalii continuă să bată apa-n piuă cu „grabnica salvare a României de dezastrul pesedisto-aldist”, din spusele liderilor lor (inclusiv din cele ale lui Ludovic Orban) am dedus că întregul lor program de redresare, mai exact de asanare socială, se limitează la un set de măsuri de austeritate, precum reducerea numărului de ministere, diminuarea personalului din instituții prin eliminarea sinecuriștilor și revenirea întrucâtva la normalitate prin ajustarea veniturilor nesimțite. Nici vorbă, măsuri îndreptățite și dorite (sunt curios când și în ce proporție se vor înfăptui ele la noi), dar cu totul insuficiente pentru actualele nevoi presante ale României.
2) Niciun partid din așa-zisa opoziție, cu atât mai puțin USR-Plus, nu cred că este dispus să-și erodeze imaginea adjudecată la europarlamentare, înhămându-se la o guvernare austeră (iar prin aceasta impopulară), fără susținere parlamentară și pe ultima turnantă (cu un an și un pic înainte de alegerile parlamentare). A nu se uita că anul fatidic al guvernării Cioloș i-a ajutat pe pesediști să câștige alegerile parlamentare din 2016 cu halucinantul scor de peste 40%...
3) Totul fiind acuma la noi un joc „democratic” de imagine (posibil joacă de-a democrația), înclin să cred că opoziția a fost chiar mai puțin interesată decât puterea ca să treacă moțiunea.
Păi da, căci dacă și-ar fi dorit cu adevărat acest lucru, atunci strategia opoziționistă era unitară în ceea ce privește programul de guvernare, componența viitorului Cabinet și persoana noului premier. Într-o atare alternativă, puteau liberalii să renunțe la marota cu impunerea controversatului Ludovic Orban (controversat chiar de unii opoziționiști) drept premier?...
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți Sighet247 și pe Google News