Cu mii de ani în urmă, înțelepții antici chinezi și greci erau intens preocupați de partea aplicativă a filosofiei sau arta de-a trăi, potrivit definiției aristotelice: „Filosofia este arta artelor și știința științelor”. Astfel, nu numai că aproape toți marii gânditori chinezi, începând cu Confucius și faimosul său umanism, erau de acord că a guverna înseamnă a rectifica, prin rectificare înțelegând aplicarea de către cârmuitori a celor mai juste forme politice în folosul tuturor supușilor, dar Meng Zi (Mencius), cel mai de seamă discipol al Maestrului, încă de-atunci (secolul IV î.e.n.) se declara adversar înverșunat al despotismului și pleda cu curaj pentru deplina egalitate a membrilor unei comunități, având convingerea cu două mii de ani înaintea lui Jean-Jacques Rousseau că toți oamenii sunt buni de la natură și că societatea îi corupe.
La rândul lor, gânditorii antici greci, în primul rând Platon și Aristotel, optau în cugetările lor politice pentru monarhie, aristocrație și democrație, cele trei forme de guvernământ nu doar verificate și prin aceasta fundamentale, ci – așa cum va susține gânditorul francez Henri Bergson la vremea lui – singurele compatibile cu libertatea și demnitatea individului (le-am inclus pe toate trei, deși Bergson avea în vedere numai democrația). Sigur, cu inerentele diferențe dintre punctele de vedere ale celor doi corifei ai filosofiei de rang universal: Platon înțelegea prin cârmuire înțeleaptă doar aceea înfăptuită de filosofi, aspirație devenită realitate câteva sute de ani mai târziu prin împăratul-filosof Marcus Aurelius, iar Aristotel va trage semnalul de alarmă asupra pericolelor ce cu necesitate decurg pentru grosul cetățenilor în urma degenerării monarhiei în tiranie (absolutismul imperial roman, cele regale din Europa medievală etc.), a aristocrației în oligarhie (guvernările plutocratice din toate timpurile) și a democrației în demagogie.
Prin urmare, democrația inventată de grecii antici și aplicată în mod direct în statele-cetăți (candidații aplaudați de cetățenii adunați în agoră deveneau cârmuitori), a fost împrumutată de statele apusene, state angajate pe calea modernizării prin lozinca francmasonico-iacobină „libertate, egalitate, fraternitate”, și – după coruperea ei prin votul universal, egal și direct – au transformat-o în una reprezentativă.
Asta vrea să spună că mult trâmbițata putere a poporului (termenul democrație ia ființă prin împerecherea cuvintelor grecești demos=popor și kratos=putere) este înlocuită prin mișmașuri intrate-n rutină (alegători duși cu preșul, voturi furate, numărătoarea voturilor după tipicul stalinist) cu aleși pe care, după ce s-au văzut cu sacii în căruța puterii, îi mai interesează ofurile muritorilor de rând cam tot atâta cât ăstora le pasă că este sau nu este viață pe alte planete.
Pretutindeni și de când există parlamentarism, scopul aleșilor a fost să-și facă făcutele, așa încât să fie realeși la nesfârșit, cu toate că – ne înștiințează P.P.Negulescu în tratatul Destinul omenirii, vol. II (Fundația pentru Literatură și Artă „Carol II”, București, 1939) – Barère de Vieuzac încă din anul 1793 se ridicase cu hotărâre împotriva „alegerilor indefinite” care „pun pe oameni în locul instituțiilor”, creând lingușitori ai poporului ce îndată devin stăpâni sau tirani ai acestuia...
Și totuși, la peste două sute de ani de acele vremuri ce au pretenția că sunt zorii democrației moderne, în România postdecembristă taman asta se întâmplă cu șparlamentarii ce n-au ratat niciun mandat din cele șapte și un pic (picul fesenist al începutului democrației originale), încât unii dintre ei mor pe purcoiul de bani strânși și pe muntele de necinste aferent, mai înainte de încasarea uriașelor pensii (ne)cuvenite pentru prestația în folosul lor și al clanurilor din care fac parte, iar mastodonții rămași în viață își plâng cu lacrimi de crocodil fârtații morți la datoria antinațională și antiobștească, se bucură în sinea lor că încă nu le-a sunat ceasul pentru mulțimea păcatelor săvârșite și nu ezită să se considere providențiali pentru biata țară pusă pe butuci și, vorba lui Petre Țuțea, pentru poporul ăsta de năuci.
N.B.: Cică un ipochimen nu putea în ruptul capului să doarmă noaptea, mereu chinuit de gândul că poate este geniu și el încă n-a aflat...
O întrebare pentru întreaga gașcă postdecembristă a aleșilor mari și mici. Nenicilor, dacă toți v-ați făcut datoria așa cum pretindenți, adică respectând cu sfințenie legile creștine și ale acestei țări, cum naiba se explică faptul că România este după 28 de ani la coada țărilor din Uniunea Europeană, că grosul românilor rămași acasă au ajuns la sapă de lemn și că voi cu toții vă bălăciți în belșug mai ceva ca porcii în scârnă?
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți Sighet247 și pe Google News