În acest marasm cu pretenţii democratice şi progresiste, în care taie şi spânzură ba „Fac ce vor muşchii mei”, ba „Puţin îmi pasă”, ba „După noi, potopul!”, pe cine mai poate mira faptul că artele în general au luat-o serios pe arătură şi că literatura postmodernistă în special pare mai degrabă o glumă neizbutită, un divertisment anapoda sau un jalnic epifenomen spiritual din marea familie a dadaismului.

Indiscutabil că lucrurile la acest capitol sunt de speriat, căci nu-i un semnal de alarmă oarecare mărturisirea tranşantă a Zoei Dumitrescu-Buşulenga, eminent cărturar şi filolog, cum că din scrierile postmoderniste ea nu înţelege nimic!

Iar eu, la rândul meu, iată ce cred despre iluziile şi deziluziile poeziei şi prozei postmoderniste, laolaltă cu toate făcăturile aferente lor: antologii, reviste şi site-uri, uniuni, cenacluri şi festivaluri, forme premiate şi premii formale, critici edulcorate şi penibile dulcegării ridicate în slăvi de anumiţi critici, nu numai ridicoli până-n măduva oaselor prin limbajul tras de păr din care-şi fac un mod de-a trăi cât mai confortabil, ci mai ales prin statornica indiferenţă sau – după caz – mârşăvie cu care tratează scrierile condeierilor neagreaţi, de cele mai multe ori din motive extraliterare (pur şi simplu aceştia nu fac parte din cercul lor de adulatori, deci nu face să-şi mai bată capul cu ei, cu toate că unii au talent cu carul)...

Se spune, și pe bună dreptate, că tot românul este poet. Mai ales acuma, cu ofensiva postmodernismului, nici n-ai trebuință de mare lucru ca să te poți împopoțona cu titlul de poet: nu tu cultură, nu tu reguli gramaticale, nu tu har poetic și sensibilitate.

Totul este ca respectivul să se pună temeinic pe scris, înșirând cuvintele după o logică de-a baba oarba, de care simțirea poetică fuge mai ceva ca dracu de tămâie, că de celelalte se ocupă alții: de ai prieteni în tagma scriitoricească și reportericească, te publică ei tot acuși-acuși, chiar cu riscul de-a pierde unii cititori insuficient dați la rindeaua culturii fără frontiere în ale formei și conținutului; iar de ai cunoștințe printre condeierii cu pretenții în ale criticii de toate culorile, apoi om te-ai făcut și poet cu acte-n regulă te-ai văzut, că doar ăsta-i rolul unora ca aceștia – să contrazică până și logica divină cu acei indivizi doritori de nemurire ce li s-au lipit de suflet și a căror neînzestrare poetică este direct proporțională cu ambiția de care se lasă îmboldiți...

Prin urmare, într-o țară așa ca România, unde toate merg ca pe roate (sic!) chiar și acuma când șandramaua-i cu roțile-n sus, cetățenii ori se îndeletnicesc cu tainele scrisului la plesneală (vezi liota de puşcăriaşi cu ştaif), ori intră-n politică pentru ca neam de neamul lor să nu mai știe ce-i „sărăcia și nevoile și neamul”, ori se-apucă în văzul lumii de tâlhării pe picior mare, ceea ce înseamnă că au îmbrățișat cea mai demnă și sigură profesie de pe aceste meleaguri – aceea de ciocoi.

Mă rog, că se scrie pe rupte nici nu-i așa de rău. Că doar florile au nevoie de bălegar pentru a-și desăvârși menirea cu gingășia culorilor și dulceața amețitoare a parfumului.

Altele sunt neajunsurile cu acești nostimi poetași și cu producțiile lor fără nici un chichirez. Este treaba revistelor care, vrând să-și facă stocuri, acceptă atâtea făcături din categoria acestor simple îmbinări de cuvinte ce nu spun nimic, dar au darul să-i irite pe unii cititori, încât redactorul șef se vede obligat la un moment dat să-i înștiințeze pe colaboratori că primește orice fel de material, mai puțin poezie. De asemenea, este treaba unor asemenea condeieri, care nu izbutesc să vadă pădurea emoției artistice din pricina formei copacilor, dacă se apreciază unii pe alții până acolo încât ajung să se considere reprezentanții de frunte ai poeziei românești contemporane (măcar la nivel regional), dovadă că, aidoma unor veritabili clasici, ei nu lipsesc din nici o antologie de acest gen, în pofida faptului că vreo câțiva – fără discuție, deosebit de importanți – își susțin pretențiile la nemurirea locală cu una, cel mult două plachete de poezioare.

Dar - și asta nu este numai treaba lor! – aceste sărmane plachete s-au dovedit la vremea apariției lor într-atât de valoroase pentru anumiți factori decizionali, încât de îndată le-au asigurat autorilor pătrunderea în Uniunea Scriitorilor din România (USR) și – după cum spuneam mai sus – veșnica lor pomenire în toate terfeloagele cu iz antologic și laudativ, unde ei apar nu doar în calitate de versificatori și intelectuali, ci și în aceea de personalități ale zonei!...

Și când te gândești că în recent apărutul cărțoi cu personalități maramureșene, cărțoi care se impune atenției doar prin greutate (circa 5 kilograme) și preț (colo către 800 lei), în această monstruozitate, zic, au intrat de-a valma, după vrerea autorului Vasile Iuga de Săliște, străbuni cu biografia incompletă, dar mai ales nenumărați și însemnați (iarăşi sic!) contemporani, de la tehnicieni veterinari și pînă la dascăli universitari, a căror operă este cuprinsă între zero cu ochi, vorba lui Shakespeare, și inepuizabilele plachete de care am tot amintit!

Da, dar cei mai firoscoși dintre aleșii lui Vasile Iuga își completează biografia (totodată își dovedesc dreptul incontestabil la statutul de personalitate a locului) fie prin precizarea faptului că sunt neobosiți activiști pe tărâm cultural (fac parte din naiba știe câte cenacluri literare) sau pe tărâm social (cetățeni de onoare ai unor renumite localități de pe văile Maramureșului), fie că sunt coautori ai unor importante lucrări pentru cultura și știința locală.

Pesemne că Vasile Iuga a urmărit ca prin recenta apariție editorială să se apropie de performanța celebrului logician englez Bertrand Russell, cel care și-a cărat cu trăsura manualele de logică elaborate în colaborare cu A.N.Whitehead, motiv pentru care conjudețeanul nostru s-a văzut nevoit să-i ridice la rangul de personalități atât pe prieteni și consăteni, cât și pe sponsori (coșcogeamite cărțoiul costă, nu glumă!). Pe lângă aceștia mai este și grupul celor cu care autorul pare să se fi înțeles în prealabil să strecoare pe careva din familie printre personalități, cu condiția ca aceștia să-i pună în palmă prețul de coșmar al unui exemplar, bani cu care la o adică puteau să-și cumpere aproape o jumătate de bibliotecă.

Dar, de, nu poți fi personalitate, fie și a locului, fără să ieși în evidență prin ceva anume...

De altminteri, dorința de evidențiere cu orice chip, chiar cu riscul de-a părea ridicol, este atât de aprigă pe aceste plaiuri, încât mi-a fost dat să cunosc pe autorul unui volumaș pricăjit (la propriu și la figurat) de versuri postmoderniste, care după ce s-a văzut cu opera în brațe, se gândea foarte serios să-și facă dosarul pentru intrarea în USR... Dar iarăși revin și zic că o fi avut el niscaiva informații despre felul cum și-au aranjat alți confrați intrarea în acest club hiperlăbărțat, caz în care fenomenul devine de masă, iar ridicolul se banalizează până la dispariție.

Acuma să nu-și închipuie cineva că postmodernismul își face mendrele doar în poezie. Nu, el este prezent pretutindeni în arte, ba chiar și dincolo de acestea. Iată de ce în romanul Magicianul, scriitorul englez John Fowels îl pune pe straniul său personaj Maurice Conchis să afirme: „Romanul este mort. Mort, cum este moartă alchimia”, pentru ca puțin mai încolo să vorbească de necesitatea întemeierii unui meta-teatru sau teatru fără limite, altfel spus un teatru metafizic sau terapeutic.

Nu știu cât de convins a fost scriitorul englez de cele afirmate, atâta timp cât romanul lui este viu tocmai datorită faptului că urmează linia clasică a scrierilor de acest gen, o linie garantată de estetica raționalității și bunului simț, prin care autorul menține o legătură strânsă cu cititorii – el își expune concepțiile și crezurile artistice, iar ei îl înțeleg, căci sufletele lor rezonează la unison.

...Vrând parcă destinul să mă pună la încercare, în urmă cu ceva timp am primit de la un scriitor hipermodern două scrieri, pe care el se încăpățâna să le numească romane. Mă ruga să le citesc și să scriu despre ele, notând pe internet și în scrisoarea ce însoțea coletul că a citit câteva articole semnate de mine și că ele l-au convins că eu aș fi una din puținele persoane care poate pătrunde în înțelesul ascuns al cărților lui.

Martor mi-i bunul Dumnezeu că am vrut să-i fac pe plac. Din păcate n-am rămas cu mare lucru după parcurgerea scrierilor – doar fraze haotice și trunchiate, respectiv aglomerații de cuvinte ce par frânturi dintr-un delir, ori poate că versurile voit nefinalizate ale unui lung și nedeslușit poem.

Crezând că eu am probleme în receptarea acestui gen de scriere și nevroind să-l dezamăgesc pe autorul atât de încrezător în perspicacitatea mea, m-am dus glonț la doi cărturari, cărora le-am lăsat cărțile să le citească, urmând ca peste câteva zile să ne confruntăm impresiile.

Dacă întâlnirea noastră n-a adus în ceea ce mă privește vreun spor la înțelegerea cărților cu pricina (unul dintre intelectuali nici măcar n-a putut citi cartea până la capăt, susținând sus și tare că este o probă grăitoare de cum nu trebuie să se scrie!), în schimb, după discuția cu ei mi-am redobândit liniștea sufletească, repetându-mi de câteva ori la rând: Logica și rațiunea n-au suficiente resurse pentru a putea explora genunile ilogicului și iraționalului!

Dovadă în acest sens este neputința de ani și ani a atâtor minți lucide de pe întinsul globului de a opri ofensiva inconștientului cu iz nuclear din mințile politicienilor și generalilor...

Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți Sighet247 și pe Google News