Ca lucrurile la acest capitol să fie cât se poate de clare pentru oricine va citi prezentul articol, din capul locului mă văd nevoit să fac următoarele precizări de ordin general:
1) Din totdeauna (mai exact de când în omenire a avut loc tranșanta diviziune bogați-săraci, stăpâni-robi, trufași-smeriți), neoamenii cu rol cârmuitor au răstălmăcit porunca Atoatefăcătorului din Genesa 1/28 („Creșteți, înmulțiți-vă, umpleți pământul și supuneți-l; și stăpâniți peste peștii mării, peste păsările cerului și peste orice viețuitoare care se mișcă pe pământ”), potrivit scârbavnicelor lor instincte întru necontenita sporire a puterii, bogăției, faimei și plăcerii în dauna celor mulți și tot mai urgisiți, inclusiv prin războaie de cucerire, ignorând cu totul faptul esențial că recomandarea divină de-a stăpâni pământul cu tot ce-i pe el, nu era/nu este nicidecum un îndemn la lăcomie, neghiobie și destrăbălare, ci – dimpotrivă – la cumpătare, înțelepciune și virtute. Iar catastrofalele politici duse de toți alde ăștia în întreaga istorie a omenirii, îndeosebi în prezent, s-au concretizat în niște realități atât de îngrijorătoare pentru viitorul Terrei (intensa poluare a pământului, apei și aerului, uriașa risipă a resurselor solului și subsolului, sfidătoarea pervertire a speciei umane prin minciună, avariție, ipocrizie, egoism, cruzime și – desigur – prin sodomia încurajată mai nou la scară planetară), încât tot mai mulți oameni de știință nu prididesc să bată (de pomană) toaca la urechea surdului (globalist).
2) Dintre toate viețuitoarele pământului, numai omul a fost înzestrat de Creator cu limbaj articulat, rațiune, conștiință și – mai ales – cu formidabila capacitate de a distinge binele de rău, nobilă însușire cu ajutorul căreia (firește, pe temelia asigurată de iubire, credință, voință și totala libertate interioară de a-și alege drumul) el poate cu brio să treacă testul scurtului popas pe pământ, test numit viața obișnuită, și astfel să-și asigure mântuirea, adică viața veșnică. Atâta doar că ipochimenul care, printr-un joc al hazardului ajunge să dețină o anumită autoritate asupra semenilor, cugetă și procedează atât de strâmb, încât nu numai că ajunge să-și închipuie că-i providențial, iar prin aceasta nemuritor (sic!), dar chiar crede despre sine că are drept de viață și de moarte peste tot ce mișcă în feuda sa demonocratică – oameni, animale, plante și păduri, activități productive și neproductive, gânduri și sentimente, familii, educație, învățământ, cultură, credință, tradiții. Iată de ce respectivul își permite – fie direct și brutal (cazul dictatorilor sadea), fie indirect și cu fereală (cazul lichelelor demonocratice) – ca, prin legi făcute de hoți pentru hoți și ticăloși, să poată pupa fără jenă picioarele sforarilor planetari și, pe urmă, să poată pretinde că-i cârmuiește exemplar taman pe aceia pe care sistematic îi terorizează și-i sărăcește, pe scurt, să-și poată face toate mendrele de slugoi și trădător, fără teama că, aidoma unor lideri cu mult mai buni (Ceaușescu, de pildă), va fi tras vreodată la răspundere de cineva pentru monumentala lui nevrednicie.
3) Titlul articolului se justifică prin aceea că niciun animal sălbatic, oricât ar fi el de fioros (tigru, leu, crocodil, hipopotam, lup, urs, piton, cobră, rechin, pasăre răpitoare etc.) încă n-a ajuns, așijderea omului, la odioasa performanță de-a ucide din plăcere și de-a se delecta (civilizații sunt campioni la acest „rafinament”!) cu suferințele provocate semenilor mai întâi prin întemnițare, înjosire și înfometare, apoi prin vasta gamă a torturilor izvodite de cele mai diabolice minți – de la dementele schingiuri întrebuințate de inchizitori și de la sălbăticia bătăilor administrate deținuților de către brutele naziste și bolșevice (vezi inimaginabila barbarie de care dădeau dovadă reeducatorii, cu știrea și aprobarea autorităților, în sinistrele închisori românești de la acea vreme), până la rafinatele metode de tortură psihică, individuală sau de grup/colectivitate, puse de globaliști în mâinile murdare ale sculelor lor (președinți, premieri, miniștri, securiști, medici, magistrați, afaceriști etc.) din toate națiunile planetei.
Da, căci specialiștii ne fac cunoscut cum că fiarele sălbatice atacă și ucid doar atunci când le este foame, când le este încălcat teritoriul, în perioada rutului sau când au pui mici (cazul ursoaicelor). Până și cobrele nu-și dezlănțuie fulgerătorul și, adeseori, mortalul lor atac mai înainte de-a avertiza nepoftiții (prin ridicarea pe verticală, umflarea gâtului și sâsâit) că le-au încălcat teritoriul. Și cine știe, dacă aceștia s-ar retrage în mare grabă, poate că atacul nu s-ar mai produce!...
Vasăzică, avem nenumărate dovezi că – după drastica restrângere a habitatului animalelor sălbatice prin desecări, desțeleniri, despăduriri și necontenita expansiune a așezărilor umane – ele ori pier (cam câte specii sunt amenințate în clipa de față cu extincția și câte deja au dispărut pentru totdeauna?!), ori sunt împinse de foame să coboare printre oameni pentru a dobândi ceea ce aceștia, în calitate de nedemni stăpâni ai pământului, le-au furat și continuă să le fure cu neobrăzare; că omul a fost și este (oare va continua să fie?) cea mai mare și mai hâdă bestie/lighioană a acestei lumi; că între atâtea bestii umane (bestialitatea este direct proporțională cu rangul politico-social și invers proporțională cu educația temeinică și nivelul de cultură!), cele mai primejdioase pentru planetă în general, pentru omenire în special, sunt bestiile ce-și răsfață hoiturile și găunoșeniile în palate (fie ca proprietari, fie în calitate de chiriași cu ștaif).
Acesta fiind adevărul gol-goluț, cel puțin din ceea ce se vede și se aude pe meleagurile noastre, ce să ne mai mire cutremurătoarele rezultate la care s-a ajuns după 31 de ani de postdecembrism: România e crucificată (pe ultimul loc între țările din Uniunea Europeană la tot ce înseamnă nivelul general de trai), muribundă după un an de pandemie intens politizată și cu o datorie externă de peste 100 miliarde euro, în pofida faptului că ocupă locul doi în Europa la resursele naturale cu care a fost dăruită de Dumnezeu și că în Decembrie 1989 (a se citi „după asasinarea cuplului Ceaușescu”) nu numai că era fără datorii externe, dar avea de încasat de la arabi și africani creanțe de câteva miliarde dolari; actualul Cabinet Cîțu, nițel mai altfel ca precedentele prin frecventele ciocniri dintre părțile sale componente (tot acuși-acuși useriștii sar la gâtul peneliștilor), însă la fel de steril, atâta timp cât stânga ocârmuitoare nu știe ce face dreapta și întregul unionist (!) n-are niciun plan serios de redresare economică (investiții reale, noi kilometri de autostrăzi, refacerea infrastructurii feroviare, irigații și îndiguiri în agricultură etc.), deoarece premierul nostru fără har este preocupat doar de înfăptuirea planului globalisto-bruxellez (cu toate eforturile iohanniano-cîțiene, până în prezent s-au vaccinat doar o cincime dintre români!), în numele căruia n-a ezitat cu ceva timp în urmă să-i facă „teroriști” pe indeciși și, îndeosebi, pe adversarii vaccinării la ordin, ba chiar să-i avertizeze pe aceștia că, la fel ca în Germania care a declanșat cele două conflagrații mondiale și i-a gazat pe evrei, în viitor nu se vor bucura de toate drepturile vaccinaților; în sfârșit (dar nu în ultimul rând), neinspiratul nostru prim cotrocenist (mă rog, inspirat în ceea ce-l privește pe el și clanul politico-teutonic din care face parte) se află în centrul unui nou scandal (cel iscat de împușcarea ursului Arthur din Covasna de către prințul Emanuel von und zu Liechtenstein), mai înainte de stingerea scandalului cu banii șutiți de câțiva generali corupți din fondurile secrete ale Armatei și cu echipamentul de schi, pe care – spun cunoscătorii – necușerul Klaus l-ar fi primit cadou de la răufăcătorii dragi inimii sale săsești.
Acuma, chiar dacă împușcarea bietului Arthur și „eroica” fărădelege a generalilor sunt evidente potlogării cu niscaiva iz prezidențial, cuvine-se să menționăm că prima (uciderea lui Arthur) nu este la fel de grosieră ca cealaltă. Da, ne informează jurnalistul Cornel Nistorescu, pentru că în cazul trofeului cinegetic, care nu va putea fi scos din țară de către prinț, totul a decurs ca la carte după ce Nikolas Liechtenstein, tatăl lui Emanuel și președintele Comitetului de decernare a premiului Richard Kundenhove-Kalergi, i-a înmânat lui K. Iohannis (desigur, cu pompă și într-un cadru festiv) acest năstrușnic premiu pentru contribuția sa la „construcția europeană”. Se subînțelege că românii habar n-au în ce constă contribuția iohanniană la construcția europeană, însă știu prea bine că el și ai lui au pus serios umărul la destrucția și colonizarea României. Păi, dacă nu ne lăsăm derutați de artificiile limbajului protocolar, se pare că întârziatul nostru președinte taman pentru asta a fost premiat...