2.Romanul O zi mai lungă decât veacul
Apărut în anul 1981 în fostul URSS, și parcă intuind glasnostul lui Mihail Gorbaciov (din 1985, Aitmatov devine consilierul reformatorului și apoi ambasador al Uniunii Sovietice la ONU și Bruxelles), romanul O zi mai lungă decât veacul, ne spune Alexandru Mușina în Postfața A treisprezecea zodie la această carte cu exact 12 capitole și tradusă de Ion Covaci și Denisa Fejes (Editura Univers, București, 1996), întocmai ca Ulysses (celebra scriere a lui James Joyce), se „întrupează” într-un loc sacru (halta Boranlî-Burannîi, „un cătun cu opt căsuțe” din imensitatea spațiilor deșertice Sarî-Ozeki, lucru statornicit de autor prin laitmotivul: „Pe aceste meleaguri trenurile goneau dinspre Est spre Vest și dinspre Vest spre Est...Iar de o parte și de alta a căii ferate se întindeau marile spații deșertice Sarî-Ozeki - Ținutul stepelor galbene. Pe aceste meleaguri, toate distanțele se măsurau pornind de la calea ferată, ca de la un meridian Greenwich...Iar trenurile goneau dinspre Est spre Vest și dinspre Vest spre Est...”) și un timp sacru în limitarea lui (acțiunea romanului, ne înștiințează prefațatorul, „durează exact o zi, dar această zi e «mai lungă decât veacul», deoarece pe parcursul ei personajul principal, Burannâi Edighei, un fel de Leopold Bloom, își trăiește întreg trecutul, dar și ascultă sau își reamintește vechi legende locale și, în final, se confruntă cu ceva care va marca, pentru secole de aici înainte, destinul întregii umanități”), fapt care – prin „racursiuri temporale”, dese întoarceri în timp și prin introducerea unor elemente științifico-fantastice – fac din această creație aitmatoviană, de-o simplitate „sinonimă cu viața”, un captivant și instructiv „roman inițiatic”.
Toate legendele și amintirile lui Edighei Jangheldin, botezat în ținut Edighei Burannîi (pentru că, ne lămurește autorul, „lucra la halta Boranlî-Burannîi încă de când se întorsese din război”) sunt adorabile nuvele, pe care Aitmatov, urmând celebrul exemplu cervantesc din nemuritorul roman Don Quijote de la Mancha, le altoiește în chip firesc și logic pe firul acțiunii, astfel conferind scrierii sale multiple planuri, dimensiuni, componente și sensuri, care necesită efort din partea cititorilor interesați, întru descoperirea și decriptarea lor.
De pildă, fermecătorul poem în proză Tânguirea lui Raimalî-aga către fratele său Abdilhan sau poemul despre „un Goethe al stepei”, nu este decât tragica poveste kazaho-kirghiză a îndrăgostirii bătrânului și vestitului cântăreț Raimalî (prin extensie a artistului genial) de tânara, nonconformista și înzestrata Beghimai, cântăreț și poet care – spre deosebire de marele bard german – va fi condamnat la moarte de mărginiții membrii ai familiei sale, în principal de nătângul lui frate Abdilhan, el însă – bătut și legat de un mesteacăn – continuând să viersuiască până în ultima clipă a vieții: „Când tabăra va coborî din munții vineții,/nu m-aștepta, iubită Beghimai:/de bunăvoie m-am suit la ceruri...”
Dar cea mai izbutită inserție artistică și cu cel mai mare impact socio-cultural, despre care Alexandru Mușina susține că „nu are doar o valoare etiologică”, ci constituie chiar „pattern-ul care structurează cartea lui Aitmatov și care ne permite să descoperim semnificația și complexitatea legăturilor simbolice între planurile cărții, legături altfel doar «semnalizate» din când în când”, este terifianta legendă a mankurtului, inventată sau poate preluată și magistral prelucrată de scriitorul kirghiz.
Cu atât mai mult cu cât, pe tot parcursul romanului (pentru Edighei, de exemplu, măruntul și flecarul activist Sabitjan, fiul defunctului și vrednicului Kazangap, este un mankurt!) suntem avertizați că „«mankurtizarea» este omniprezentă, că ea se manifestă sub deghizările cele mai neașteptate, că ea reprezintă o primejdie potențială în orice clipă a vieții noastre, în orice moment al evoluției omenirii” (Al. Mușina).
De altfel, continuă postfațatorul, „lupta împotriva mankurtizării nu ia niciodată sfârșit, cu atât mai puțin în «era cosmică»”, depinzând doar de noi „ca a treisprezecea zodie, «Zodia Mankurtului», să nu le înlocuiască – definitiv! – pe toate celelalte”.
După prima citire a romanului în urmă cu mai mulți ani, iată ce scriam în articolul Schimbarea la față a mankurtizării: „Legenda mankurtului, una din cele mai teribile şi mai terifiante utopii negre, este magistral prezentată în superbul roman O zi mai lungă decât veacul a scriitorului kirghiz Cinghiz Aitmatov.
Într-o manieră cuceritoare, graţie echilibrului şi forţei de expresie, marele artist relatează înfricoşătoarea istorie a mankurtului. Cândva, se spune, în întinsele stepe de la Sarî-Ozeki năvălise blestematul popor al juanjuanilor, popor nomad, sălbatic şi războinic, în permanentă căutare de pradă şi robi. Printr-o barbarie demnă de cele mai tenebroase perioade ale istoriei, aceştia le aplicau prizonierilor un „tratament” ce-i aducea în starea de mankurt, adică de robi desăvârşiţi: li se ucidea memoria!
Nefericiţii erau tunşi chilug, după care li se aplica pe capul astfel pregătit un şiri, un fel de «căciulă» din pielea de pe gâtul unei cămile, anume sacrificată pentru această operaţiune. Apoi prizonierii, astfel dichisiţi, erau expuşi la soarele torid al stepei. Fâşiile de piele se uscau şi strângeau capul victimei ca nişte cercuri de fier. Mulţi mureau din cauza durerilor insuportabile. Dar dacă vreuna dintre victime trecea această probă de foc, după câteva zile trebuia să mai reziste la o încercare înspăimântătoare: firele de păr creşteau şi, neputând să iasă prin platoşa de piele, ele se răsuceau şi pătrundeau în ţeasta condamnatului la acest supliciu!
Într-un asemenea mod inuman se obţineau robi de mare preţ: complet idiotizaţi prin uciderea raţiunii şi a aducerilor aminte, respectivii mankurţi funcţionau ca nişte roboţi eficient programaţi! Cu voinţa complet neutralizată şi fără urme de dorinţe umane, ei erau devotaţi stăpânului până la sacrificiu şi-i îndeplineau ordinele fără crâcnire, chiar dacă aceste ordine vizau săvârşirea unei crime.
În stilul său duios-răscolitor, Cinghiz Aitmatov narează peripeţiile lui Naiman-Ana (o altă Vitoria Lipan), plecată din aul (sat tătăresc) pentru salvarea fiului ei, devenit mankurt după ce căzuse prizonier în mâinile juanjuanilor. Sărmanul rob nu-şi mai recunoaşte mama, se arată complet insensibil la dovezile ei de dragoste şi la rugăminţile ei fierbinţi de a pleca împreună, ba mai mult, la ordinul stăpânului, singura autoritate care-l pune în mişcare, tânărul mankurt îşi ucide mama…
Termenul de mankurt a fost aplicat oportuniştilor bolşevici, care de regulă (cel puţin în faza de început) îşi trădau ţara, familia şi prietenii, pentru a deveni fideli executanţi în slujba unei ideologii asasine. Prin extensie, oricare zelos activist de partid, ce punea/pune cu nădejde umărul la făurirea universului concentraţionar (naţionalizare, deportări, colectivizare, torturi, crime, globalizare), se comporta/se comportă aidoma unui mankurt. E drept că acolo unde metodele «paşnice» de îndoctrinare, respectiv de absorbţie şi spălare de creiere, nu dădeau rezultatele scontate, se trecea fără şovăire la arsenalul mijloacelor brutale: privare de drepturi şi libertate, necontenită teroare fizică şi psihică, bătăi şi torturi, prin care se urmărea «remodelarea» victimelor vizate, adică anularea socio-intelectuală a «înrăiţilor» ce refuzau compromisul şi colaboraţionismul, chiar cu riscul de a-şi pierde viaţa. Nu aşa s-au petrecut lucrurile la noi prin atrocele program de reeducare, conceput de Nikolski şi uneltele sale? O asemenea unealtă în mâinile securiştilor a fost însuşi Eugen Ţurcanu, teribilul călău prin intermediul căruia s-a derulat acest program. Dar când tăcerea a fost sfâşiată de răcnetele torturaţilor (din păcate nu toţi au rezistat la acest crâncen test) şi de protestele străinilor, securiştii n-au ezitat să-l dea morţii pe Ţurcanu…
Regimul ceauşist s-a străduit la rândul lui să creeze omul nou, o monstruozitate docilă, laşă, linguşitoare, mincinoasă, leneşă, primejdios ticăloşită în substanţa sa intimă. E drept, nu mai erau la modă metodele barbare anterioare, însă scopul urmărit prin mijloacele mai rafinate de erodare psihică aveau aceeaşi nedezminţită finalitate: ascultarea oarbă de preceptele comuniste şi distrugerea oricărui germen de opoziţie! Or, între omul nou şi mankurt cu siguranţă se poate pune semnul egalităţii.
Am sperat că după Decembrie ’89 lucrurile vor intra pe un alt făgaş. Din nefericire, cele peste trei decenii scurse de la acest eveniment, nu ne-au convins de bunele intenţii şi de capacitatea moral-intelectuală a guvernanţilor de care am avut parte până în prezent. Cu foarte puţine excepţii, cu totul neconcludente, putem spune cu mâna pe inimă că subtilitatea formelor utilizate pentru ca grosul electoratului să «gândească» cu capul partidelor aflate la putere, ne duc nesmintit cu gândul la opiul lui Marx şi la mankurtizarea lui Aitmatov”.
Cu aceste informații suplimentare, ne vine mult mai ușor să-i identificăm în roman pe siniștrii urmași ai juanjuanilor: securistul Tansîkbaev (Ochi-de-erete îi spune Edighei), cel care pe ultima turnantă a stalinismului (cu puțin mai înainte de moartea tătucului) îl arestează pe blândul, inimosul și cultul Abutalip Kuttîbaev pentru „amintiri dușmănoase” (are un jurnal cu amintiri despre partizanii iugoslavi, alături de care luptase după fuga din captivitatea germană, fără să țină cont de faptul că Stalin la acea vreme îl ura pe Tito); revizorul care l-a turnat pe Abutalip; locotenentul Tansîkbaev, șeful gărzii cosmodromului Sarî-Ozeki (pesemne fiul nkvd-stului Ochi-de-erete), care nu nu numai că nu le permite să intre în strămoșescul cimitir Ana-Beiit pentru a-l înmormânta după datină pe Kazangap (până la urmă va fi înmormântat în stepă, loc ales de Edighei), cimitirul fiind încorporat în cosmodrom și îngrădit, dar chiar refuză să vorbească cu Edighei în limba kazahă („Vă rog să vorbiți rusește, sunt în exercițiul funcțiunii!”); josnicul și măruntul activist Sabitjan, cel care dorește să se descotorosească în orice condiții și cât mai repede de părintele lui, potrivit zicalei „Mortu-odată îngropat, de o grijă ai scăpat”, deși Kazangap era cu respect numit „patriarhul cătunului”; nu în ultimul rând conducătorii programului spațial ruso-american Demiurg, transformat pe urmă în Obruci (Cercul).
Sigur că da, când lucrurile s-au așezat în „normalitatea” poststalinistă (denunțarea cultului personalității lui Stalin, lichidarea lui Beria și a acoliților săi), prin străduința veteranului Edighei este reabilitat nevinovatul Abutalip, cel care moare la scurt timp după arestare, respectiv după îndepărtarea de familie (soția Zaripa și cei doi băieți), singura rațiune a existenței sale într-un regim ateu și criminal. Edighei merge la Alma-Ata, iar aici - cu ajutorul geologului Afanasi Ivanovici Elizarov – reușește ceea ce și-a propus, astfel ajutându-i pe băieții lui Abutalip, deși Zaripa alesese cu ani în urmă să părăsească halta în lipsa lui și să se stabilească într-o localitate neștiută de foștii ei vecini și tovarăși de trudă, unde (asta a aflat mai târziu și pe căi lăturalnice) s-a recăsătorit. Da, a suferit atât de mult Edighei după plecarea Zaripei, încât la un moment dat chiar s-a gândit să-și dea demisia și să plece cât mai departe de aceste locuri nesuferite fără prezența femeii iubite. Noroc cu Kazangap, care i-a spus fără înconjur că Zaripa a avut mai multă minte ca el, plecând cu demnitatea neștirbită, și că oriunde va pleca, de el și de chinul lui n-are unde să fugă. Așa că a rămas la haltă cu înțeleapta Ukubala, cu cele două fetițe și cu duioasa-i nostalgie...
Cum în romanele aitmatoviene nu poate fi omisă relația specială a omului cu animalele, motivul se învederează în O zi mai lungă decât veacul prin strânsa legătură dintre Kazangap și cămila Belogolovia, respectiv dintre Edighei și atanul/cămiloiul necastrat Karanar („frați de lapte”, dacă se are în vedere faptul că atât puiul de cămilă, cât și rănitul în război au băut amândoi din laptele Belogoloviei, doar astfel omul însănătoșindu-se).
Nu doar atât, căci cele două cămile descind din animalul mitic Akmaia, alba cămilă a legendarei Naiam-Ana, „femeia venerată de generații întregi pentru că a murit încercând să-și salveze fiul devenit «mankurt»” (Al. Mușina).
Vasăzica, atractiva acțiune a romanului O zi mai lungă decât veacul rezultă uneori din împletirea, alteori din alternarea celor trei dimensiuni: realistă, mitică și științifico-fantastică (cosmonauții 1-2 și 2-1, aflați la bordul stației Paritet, iau legătura cu extratereștrii, aceștia vin cu un aparat ce se deplasează cu viteza luminii, se cuplează prin aderență electromagnetică la trapa de ieșire în cosmos a stației, îi iau pe cei doi pământeni și-i duc pe planeta lor, numită Liman Împădurit, dorind comunicarea cu pământenii, însă mankurții conducători ai programului cosmic se opun prin varianta Obruci).
În sfârșit, dar nu în ultimul rând, romanul este grațios ornat de autor cu pasteluri ca acesta: „Soarele se buhăise și se îngreunase acum, spre sfârșitul zilei, și cădea parcă sub propria lui povară tot mai jos, spre orizont. Lumina astrului ostenit scădea din clipă în clipă. În pântecele asfințitului se zămislea, pe nesimțite, bezna, îndesându-și cețurile vinete în strălucirea aurie dimprejur și stingând-o”.
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți Sighet247 și pe Google News