3.Romanul Eșafodul (Partea I)
Multiplele sensuri și simboluri ale romanului Eșafodul (publicat în anul 1987, iar la noi în 1991 în impecabila traducere a lui Nicolae Iliescu, deci după demararea glasnostului și prestroikăi de către Mihail Gorbaciov), purced chiar din titlu, dicționarul arătând că, prin extensie, termenul „eșafod” exprimă „condamnarea la moarte, mai ales prin tăierea capului”.
Adică, extrem de sugestiva metaforă-cifru, în care scriitorul (reformist și „transparent”, aidoma liderului sovietic) încorporează, pe de o parte, revolta sa împotriva păgubitoarelor dogme bolșevice și a catastrofalei întrebuințări (mai mereu cu rol intimidant) a acestora de către „oamenii-ziar” de teapa secretarului de partid Kocikorbaev, iar pe de altă parte, protestul său împotriva crimelor săvârșite de alde ăștia și de ciracii lor în numele partidului atotputernic: schingiuirea și crucificarea idealistului Avdeu Kallistratov de trei brute alcoolizate (Ober-Kandalov, Mișaș, Kepa), uciderea saigalelor/antilopelor în stepa Moiunkumî (cică din rațiuni economice – pentru „completarea planului de predări la carne”), distrugerea tot din iraționale „rațiuni economice” (extragerea unei materii prime deficitare) a habitatului format din lacul Aldaș, unic în felul lui, și a miilor de hectare de stufăriș incendiate în jurul acestuia (căci pentru așa ceva, ne spune autorul cu un trist și biciuitor umor, „globul pământesc poate fi răscolit și curățat de măruntaie, precum dovleacul de semințe”), nu în ultimul rând alungarea perechii de lupi (Akbara cea cu ochi albaștri și Tașceainar cel puternic) din stepă, mediul lor firesc, spre lacul endoreic Issîk-Kul, unde „s-a încheiat, cu o cumplită tragedie, povestea celor doi lupi”.
Și de fiecare dată, ne asigură autorul, la rădăcina crimelor și tragediilor (sociale și istorice, naturale și climaterice) a stat omul!
Dar, cu toate că pe lângă alte multe daruri (gândire, conștiință, grai articulat, credință, iubire ș.a.m.d.), omul a fost înzestrat de Atoatefăcător și cu căință („veșnica și adânca grijă de sine a spiritului uman”, respectiv „una dintre marile realizări ale spiritului uman”), în scrisoarea pe care Avdeu i-o trimite Ingăi Feodorovna, cea întâmplător întâlnită în vecinătatea stepei Moiunkumî din Asia Centrală și de care se îndrăgostește fulgerător și pentru totdeauna, din respect pentru adevăr („calea de zi cu zi spre desăvârșire”) nu poate să nu menționeze că ea, căința, „a dispărut cu totul din universul moral al omului contemporan”...
Dar este cu adevărat un roman în sens clasic această carte formată din trei părți (practic trei nuvele de mari dimensiuni, numite de unii microromane, pe care scriitorul, în stilu-i caracteristic, le îmbogățește cu adorabile povestiri – balada Cei șase și al șaptelea despre eroul georgian Guran Geohadze și bravii lui ortaci în lupta dusă împotriva expansiunii sovietice, respectiv translația temporală sau „întoarcerea” sincronă a lui Avdeu în Ierusalimul antic, taman în ziua prinderii Mântuitorului și înfățișării lui înaintea procuratorului Pontius Pilatus, „călătorie” care ne amintește de cea efectuată, la un înalt nivel artistic, de scriitorul lusitan Eça de Queiroz în romanul Relicva și de Mihail Bulgakov în capodopera Maestrul și Margareta), de îndată ce legătura dintre primele două părți este făcută de personaje antropomorfe (în principal Avdeu Kallistratov ) și zoomorfe (perechea de lupi Akbara-Tașceainar), iar între primele două părți și cea de-a treia, numai de lupii venetici?
Mă rog, Eșafodul are statutul anatomico-morfologic al romanului în măsura în care criticii și cititorii nu sunt deranjați de faptul că autorul se abate cu bună știință în primele două părți de la structura liniar-temporală (prima parte conține, la persoana I și a III-a, secvențe care de drept aparțin finalului celei de-a doua părți – pregătirile pentru judecarea lui Avdeu) și că personajele cu care „lucrează” Aitmatov sunt antropomorfe (Avdeu și diverse creaturi cu care are de-a face în Rusia și în Asia Centrală), zoomorfe (perechea de lupi) și fantastice (după ce-i sunt furați puii din bârlog de către josnicul și bețivanul Bazarbai, îndurerata Akbara își înalță botul spre lună și astfel se „roagă” la Biuri-Ana, zeița lupilor, care sălășluiește în ea: „Pogoară-ți privirea spre mine, Biuri-Ana, zeița lupilor, sunt eu, Akbara, nefericită și singură, aici în munții cei reci”)...
Cum spuneam, personajul principal al primelor două părți ale cărții este Avdeu, fiul unui diacon, care – precizează autorul – moare la timp, recte mai înainte de-a fi martor „la acea metamorfoză eretică a fiului său” în timpul seminarului. Intrându-i lui Avdeu în cap că omenirea are nevoie de „o formă nouă, contemporană a lui Dumnezeu”, întrucât „ideea despre Dumnezeu nu mai corespunde de mult noilor cunoștințe ale lumii”, și nerenegându-și straniile concepții nici măcar în urma discuției cu părintele Dmitri, coordonatorul instituțiilor de învățământ ale Patriarhiei (dimpotrivă, susține cu încăpățânare: „Dumnezeu trebuie să fie de asemenea înzestrat cu proprietatea evoluției”), el este de îndată excomunicat, o duce din ce în ce mai greu în plan material, însă în plan moral este convins că – aidoma unui Mesia modern – are misiunea de-a salva lumea (la întâlnirea cu Grișan, „iezuitul narcomaniei” și șeful autoritar al culegătorilor de anașa/cânepa sălbatică din Asia Centrală, chiar afirmă: „Eu răspund pentru voi toți față de Dumnezeu și față de mine însumi...”), pentru ca în cele din urmă să se oploșească la un ziar regional de tineret.
Venind cu ideea „de a studia și descrie căile și modul de răspândire în rândurile tineretului din raioanele europene ale țării a narcoticului numit anașa, plantă care crește în Asia Centrală”, o specie de cânepă sălbatică din sud și care-i „soră bună cu marijuana”, Avdeu face echipă cu tânărul Petruha și cu copilandrul Leonka, ajung cu trenul și pe urmă cu o mașină în localitatea kazahă Ucikuduk, cătun unde o întâlnește și are o scurtă discuție cu Inga, cea care întrebuințează mijloace științifice în lupta cu cânepa, apoi intră toți trei în nesfârșita holdă de anașa și-și umplu rucsacurile cu frunzele și inflorescențele ei, nu înainte ca fostul seminarist să aibă prima întâlnire cu lupoaica Akbara.
În sfârșit, se îndreaptă tustrei spre calea ferată, mai exact spre punctul de întâlnire cu Grișan și ceilalți anașiști, de unde – după „chimizarea” liniei – are loc urcarea precipitată în trenul ce încetinește și, desigur, călătoria clandestină până la Jalpak-Saz, principalul nod de cale ferată din zonă.
În prealabil, Avdeu se întâlnește cu maleficul și foarte prudentul Grișan, își exprimă deschis crezul, dar – nereușind să-l convertească – acceptă provocarea acestuia: „Încearcă, deci, să-i convingi pe minorii de Leonka, pe rătăciții de Petruha, salvează-le sufletele, Mântuitorule! Eu n-o să te împiedic cu nimic, nici măcar cu o vorbă. Poți socoti că nici nu exist. Și dacă vei izbuti să atragi acești oameni după tine, să-i convertești întru Dumnezeul tău, eu mă voi retrage numaidecât, așa cum se cuvine să te retragi în caz de înfrângere”.
Numai că răul generat de drog și de lesnicioasa îmbogățire prin comercializarea lui (plus anii de bolșevism ateu) este atât de adânc înfipt în sufletele și cugetele anașiștilor, încât aceștia îl bat măr în vagon (Grișan nu scoate nici măcar o vorbă!), apoi îl aruncă din tren, convinși că a murit și nu mai există pericolul de-a fi denunțați. De altminteri, cum să izbândească un biet fost seminarist, chiar îmboldit de crezul că este salvatorul lumii, când în urmă cu două mii de ani a reușit doar parțial și cu prețul vieții Însuși Mântuitorul?!
Indirect și cu mijloace eminamente umane, Aitmatov confirmă profeția lui Ivan Karamazov din poemul filosofic Marele inchizitor: Dacă Iisus îndrăznește să revină printre oameni, cu siguranță va fi dat morții (ars pe rug, crucificat, pus la zid) de zeloșii cârmuitori ai creștinismului, adaptat la sfidătoarele interese ale celor puțini și la confuzele trebuințe moral-spirituale ale celor mulți!
În timpul leșinului are loc „călătoria” lui Avdeu în Ierusalimul antic, apoi – grație unei ploi binefăcătoare – revine la viață; după puțin timp este descoperit și transportat cu camionul de un șofer milos până la Jalpak-Saz, pentru ca la gară să fie luat la ochi și dus la secție de un milițian, unde are marea surpriză să-i vadă după gratii pe toți culegătorii de anașă, mai puțin Grișan. Grav rănit și cu febră mare, el susține sus și tare că-i tovarășul anașiștilor (întrebați de ofițer, cu toții spun că nu-l cunosc!), deci trebuie să le împărtășească soarta. Numai că este la iuțeală internat, tratat și pus pe picioare, iar în timpul întremării primește vizita Ingăi…
Pleacă la Moscova cu îndreptățita dorință de a-și publica reportajele dobândite cu multă osteneală și scrise „ca o spovedanie”, însă aici i se spune că au intervenit anumite considerente despre prestigiul țării („Oare de ce creăm secrete pentru noi înșine?” se întreabă el), fapt care „amenință să înmormânteze aceste reportaje, obținute cu atâta caznă” (aici scriitorul și ziaristul Aitmatov își dau mâna), așa că-i spune de la obraz redactorului ce încearcă să dreagă busuiocul: „Cât o să mai susținem că la noi chiar și catastrofele sunt cele mai grozave?”
George PETROVAI
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți Sighet247 și pe Google News