Fără a intra în prea multe amănunte biografice (doar atât: Alberto Moravia se naște pe 18 noiembrie 1907 într-o familie de oameni înstăriți, la nouă ani se îmbolnăvește de tuberculoză și până la 16 ani va fi imobilizat în pat, în 1929 debutează cu romanul Gli Indiferenti – Indiferenții, în 1935 publică romanele Viața cea frumoasă și Ambiții greșite, în 1937 publică romanul Încurcătura, în 1940 îi apare volumul de povestiri și alegorii Visele leneșului, în anul următor vede lumina tiparului romanul Mascarada, în 1947 apare romanul La romana, „povestea realistă a unei femei de moravuri ușoare”, anul 1951 este al romanului Conformistul, în 1955 publică piesa cu subiect istoric Beatrice Cenci, în 1958 publică jurnalul de călătorie O lună în URSS, iar în 1962 O idee despre India), trebuie menționate acele elemente care ne introduc în substanța Ciociarei, inclusiv în titlul romanului, și pe care autorul ni le face cunoscute încă din prima pagină a scrierii sale:

1)Ciociara este cognomenul/supranumele țărăncii italiene din Ciociaria, „regiune din sud-vestul Italiei, a cărei denumire vine de la ciocia – încălțăminte purtată de țăranii din partea locului, asemănătoare cu opincile noastre” (nota traducătorilor Adriana și George Lăzărescu);

2)Narat la persoana întîi de către personajul principal Cesira, ciociara cu „față rotundă, ochii negri și mari, cu privirea adâncă”, pe care părinții o mărită la Roma cu un negustor atât de bătrân și urât încât aproape că-i făcea silă, îndeosebi după nașterea Rosettei și după sfidătoarele destrăbălări, pe bani, ale acestuia cu alte femei, pentru ca înainte de moarte să nu mai găsească femei care să-l bage în seamă „nici pentru bani”, romanul ne înștiințează că eroinei cu păr negru, împletit la spate în două cozi „ca niște funii”, și capabilă să poarte pe oblanicul de pe cap „până la cincizeci de kilograme”, nici că-i păsa de dragoste („Nu doream decât să stau liniștită și să nu duc lipsă de nimic”), anii de văduvie din perioada 1940-1943, pe care-i închină fetiței, casei și prăvăliei, fiind „cei mai fericiți ani din viața mea”.

Dar iată că 1943 aduce cu sine o cotitură în desfășurarea celui de-al doilea război mondial (urmarea înfrângerilor suferite de armatele germane și italiene, în iulie 1943 este răsturnat de către patrioții italieni detestabilul regim fascist al lui Mussolini, iar două luni mai târziu – acceptând capitularea necondiționată – Italia iese din război și, avându-l prim-ministru în perioada 1943-1944 pe mareșalul și omul politic Pietro Badoglio, urmează neabătut calea reformelor democratice), în pofida convingerii populare că Roma n-o vor bombarda nici anglo-americanii și nici nemții, asta „pentru că la Roma e papa”, totuși se instalează la iuțeală panica și, mai ales, binomul foamete-inflație în întreaga țară.

Așa că, după ce constată în cele din urmă că traiul decent la Roma este realmente cu neputință din pricina alarmelor aeriene, a scumpirilor și a penuriei de alimente, Cesira decide să plece împreună cu fiică-sa la Fondi (mai exact într-o așezare montană din părțile Vallecorsei), localitatea ei de baștină, unde era convinsă că „întotdeauna se mai găsește câte ceva”. Firește, nu înainte de-a lăsa, pe baza unui inventar în dublu exemplar, casa și prăvălia în grija negustorului de cărbuni Giovanni („nu pentru că nu aș fi avut încredere în Giovanni, dar pentru că e mai bine să nu ai încredere în nimeni”, cu toate că acesta deja dobândise statutul de ibovnic după scurta și neconcludenta lor împerechere pe sacii cu cărbuni) și, evident, nu înainte de-a face trebuincioasele pregătiri: două geamantane burdușite cu alimente și o apreciabilă sumă de bani, dosită în buzunarul secret al fustei.

Însă, cum niciodată socoteala de-acasă nu se potrivește cu cea din târg, îndeosebi în vreme de război, Cesira constată cu surprindere că întreg orașul Fondi „era părăsit și pustiu”, de parcă s-ar fi nimerit într-un oraș „în care toți locuitorii pieriseră de pe urma unei pandemii”.

Cum nimeni nu deschidea în urma bătăilor ei insistente la câte o ușă, deci nici pomeneală de vreun mijloc de transport spre satul părinților, mama și fiica o iau pe o potecă flancată de portocali, și astfel ajung la casa exaltatei Concetta și a familiei ei: soțul Vincenzo, un pungaș „redus la minte”, și fiii Rosario și Giuseppe, „amândoi bruni, cu fețe pătrate și brutale”, care fugiseră din armată în momentul armistițiului, se ocupau cu învârteli necușere și, desigur, „se temeau să nu fie arestați de patrulele fasciste, care colindau peste tot, ridicând oameni pentru a-i trimite la muncă în Germania”.

N.B.: Vrând parcă să demonstrețe justețea mitului eliadesc al eternei reîntoarceri, Alberto Moravia își readuce eroinele în murdara și înfricoșătoarea casă a Concettei, dar asta numai după eliberare și după violarea Rosettei într-o biserică de către niște soldați arabi din armata franceză, adică atunci când Rosetta deja se transformase/pervertise atât de mult, încât nu se sfia să-și facă mendrele, inclusiv cu Rosario, sub ochii mamei sale, ba chiar să-i arunce acesteia în față: ”(...)vreau să fac dragoste pentru că-i singurul lucru care-mi place și pe care mă simt capabilă să-l fac. Și de acum înainte o să fie mereu așa, de aceea nu-mi mai pune asemenea întrebări, pentru că n-am să-ți pot răspunde decât mereu același lucru”.

Deocamdată, întrucât Rosetta avea o fire blândă și o puritate cu adevărat îngerească („Dumnezeu știe că, dacă a existat vreodată un înger pe pământ, apoi ea era acela”), iar Concetta părea hotărâtă s-o sacrifice pentru ca fiii ei să scape de urmărirea fasciștilor, acei fasciști – ne spune autorul – care „erau niște fanfaroni de cea mai rea speță, niște vagabonzi, care aveau interes să îmbrace cămașa neagră, tocmai acuma când lumea cinstită o lepăda!”, Cesira izbutește ca, împreună cu fiică-sa, să părăsească bârlogul bandiților și apoi să îngroașe numărul refugiaților din localitatea montană Sant’Eufemia. Cică, se încuraja Cesira în momentul sosirii, „doar ca o perioadă provizorie, de numai două săptămâni”. Șederea avea să dureze taman nouă luni...

Femeie neinstruită, însă din plin înzestrată cu curaj (efectiv pune cuțitul la gâtul unui șantajist din Roma!), cu energie, istețime și acel sănătos bun-simț țărănesc, Cesira își formează opinii clare și judicioase despre persoanele și comunitățile cu care vine în contact direct ca negustoreasă și mamă, sau care, prin forța împrejurărilor vitrege, puteau să influențeze viața ei și a Rosettei: despre englezi gândea că au venit doar „ca să distrugă casele refugiaților”; despre soldații italo-americani că, spre deosebire de adevărații americani („înalți, blonzi și slabi”, însă „bine educați și respectuoși”), erau doar „niște nenorociți”, cu care „niciodată nu știai cum să te împaci”; în raportul țărani-refugiați îi prefera pe primii („Această preferință venea poate și din faptul că eu, înainte de a fi negustoreasă, fusesem țărancă”), cultura ultimilor servindu-le „doar ca să-i facă mai răi”; nu se îndoia de realitatea italiană în vreme de război, adică atuncea când „nenorocirile noastre ne făceau indiferenți la nenorocirile altora” și când „pier cei mai buni, pentru că ei sunt cei mai curajoși, cei mai altruiști, cei mai cinstiți”, precum și de cea de după terminarea războiului, respectiv atuncea când acesta continuă să se facă simțit „ca o fiară rănită, în agonie, care mai încearcă încă să facă rău și care în orice moment îți mai poate trage o labă”.

Motive întemeiate ca remarcabila eroină a lui Alberto Moravia (o Vitoria Lipan a italienilor) să nu se simtă nicicât atrasă de negustorul Filippo, cel care constituie expresia refugiatului lacom, meschin și mulțumit de sine (toate discuțiile acestuia, în general ale tuturor refugiaților erau despre mâncare, foamete, sosirea englezilor, bombardamente, restricții și război), ci de Michele, fiul negustorului. Da, pentru că licențiatul Michele era – ne informează eroina – „un tip curios”: în stare să-i spună unui ofițer italian că-i hoț, în stare să se rușineze cu un tată care întruna vorbea doar de mâncare și bani, în stare să susțină că ignoranța este cauza tuturor nenorocirilor (nu doar ale italienilor) și că frumusețea este „o ispită”, nu în ultimul rând, în stare să afirme cu curaj că nazismul înseamnă „combinația între rău și simțul datoriei” și să-i numească bandiți pe toți fasciștii.

O atare gândire și atitudine sunt întru totul verosimile, totodată explicabile, prin faptul că Michele este purtătorul ideilor socialiste ale autorului și că, în această calitate, el trebuia să devină martirul internaționalismului proletar: „(...) vorbea frumos numai despre țărani și muncitori”, deși – completează Cesira – „nu-i cunoștea nici pe unii, nici pe alții”, iar pe ultima turnantă a conflagrației este obligat de o patrulă nemțească să le servească de călăuză în retragerea lor prin munți, expediție în care este împușcat.

În ultimul capitol al romanului, adică după ce Rosario fusese ucis de alți nelegiuiți lângă camionul cu care intenționa să le ducă pe eroine la Roma, în noul camion care le ia, Cesira vede cum lacrimile curgeau șiroaie din ochii Rosettei, dovada că aceasta nu se schimbase atât de mult cât se temuse, totodată convingerea că durerea ei sinceră „ne mântuise în ultima clipă”.

Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți Sighet247 și pe Google News