Deşi ambele noţiuni (omenesc şi uman) se referă la om şi însuşirile sale specifice, în ceea ce mă priveşte eu o prefer pe prima.
Mai întâi pentru că se centrează explicit pe noţiunea “om” pe care, după îmbogăţire, o pune pregnant în evidenţă, apoi pentru faptul deloc neglijabil că în limba noastră nu doar că sugerează, dar chiar induce verbul “a omeni”, un verb fără echivalent în alte limbi.
Da, căci pentru ţăranul român, cel despre care Petre Ţuţea avea să afirme că însuşi statul se sprijină pe cioarecii lui, verbul în discuţie nu are doar conotaţia din alte graiuri de “a trata”, ci el dobândeşte sensul profund uman de a-l cinsti pe semenul interlocutor sau musafir cu o atare consideraţie şi afecţiune, încât acesta – oricât ar fi de umil – să se simtă cu adevărat om…
Nu asta ne cere Mântuitorul în absolut toate învăţăturile Sale? Prin urmare, verbul “a omeni” în varianta românismului multimilenar este veriga de legătură dintre mila faţă de semenii cu probleme şi credinţa sinceră în adevărul din spusa Dăruind vei dobândi, adică este instrumentul la îndemâna fiecăruia dintre noi prin care vorbele au şansa să se convertească în fapte fraterne.
Legea variaţiei inverse a conţinutului şi sferei noţiunilor ne asigură că acestea îşi îmbogăţesc conţinutul cu noi note (însuşiri) pe măsură ce sfera se micşorează, şi invers – conţinutul sărăceşte atunci când sfera se măreşte.
Prin urmare, reducând sfera omenescului la persoanele din imediata apropiere (familie, colegi, prieteni, vecini), conţinutul omenescului acestora (de la cele mai elementare trăiri psihice, până la temperament, caracter, conduită şi personalitate) sporeşte atât de mult, încât ajungi să-i cunoşti pe unii dintre aceştia mai înainte şi mult mai bine decât te cunoşti pe tine însuţi, astfel că la un moment dat vei putea spune despre x că este un egoist, iar despre y că este generos.
Căci omenescul nu cuprinde doar ceea ce-l diferenţiază pe om de restul vieţuitoarelor (voinţa, emoţiile artistice, limbajul articulat, logica, raţiunea, caracterul, relaţiile interumane etc.), ci şi cele două instincte fundamentale (de conservare şi de perpetuare), prezente cu intensităţi diferite pe scara întregului viu, instincte care conservă fondul bestial al singurului animal raţional, acel fond care răbufneşte când ţi-i mai drag de lume (cazul naziştilor) de face praf poleiala civilizaţiei şi care alimentează egoismul individual şi social, la urma-urmei – fireşte, între anumite limite suportabile – chiar motorul găselniţei numite progres material şi social.
Prins între cele două extremităţi absolute (divinul şi satanicul), omenescul fertilizat de morală cunoaşte trei mari stadii sau etaje ale înălţării sale pe verticala devenirii, respectiv pe cea a mântuirii: stadiul instinctual, stadiul raţional şi cel atotomenesc.
Şi încă ceva. Aristotel era de părere că nu există om care să nu facă filosofie. Dacă este aşa, atunci unii oameni deja ştiu (ceilalţi vor afla) cum să utilizeze cele două funcţii ale filosofiei, funcţia analitică sau critică şi cea sintetică (dogmatică) sau sistematizatoare, astfel ca să poată contribui la adevăratul progres al omenirii – intrarea în stadiul atotomenescului!
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți Sighet247 și pe Google News