Am intrat în ceea ce pentru noi, creştinii din emisfera nordică, poartă numele de Sărbători de Iarnă (6 decembrie-6 ianuarie) – suita sărbătorilor care debutează cu Sfântul Nicolae, continuă cu Naşterea Mântuitorului, Revelionul, Sfântul Vasile şi se încheie cu Boboteaza din 6 ianuarie.
De fapt, nu doar un amestec de sacru şi profan (sărbători statornicite relativ târziu de tradiţia creştină), ci şi de intenţii diametral opuse: Pe de o parte necesarul post care precede marea sărbătoare a Naşterii Domnului din 25 decembrie (medicina zilelor noastre este tot mai convinsă de însemnătatea postului şi a necontenitei cumpătări pentru menţinerea sănătăţii, respectiv pentru recâştigarea ei, motiv pentru care recomandă...foamea!), de cealaltă parte goana turbată a cam tuturor semenilor creştini şi mai puţin creştini (efectul comercial al globalizării) după cadouri, poleială şi trebuinţe trupeşti, căci este cu mult mai bine cunoscută această perioadă ca luna cadourilor decât ca luna sărbătorilor de primenire sufletească.
N.B. - Reportajele realizate în ultimul timp sunt cea mai elocventă dovadă că pentru tot mai mulţi buni creştini din ţara noastră (cu certitudine că şi de pe alte meleaguri) sărbătorile trec doar prin stomac: La întrebarea reporterului care-i diferenţa dintre Crăciun şi Înviere, cele două sărbători fanion ale creştinismului, toţi, dar absolut toţi intervievaţii dintr-un cătun au răspuns ca la cartea pântecului că la Crăciun se mânâncă de regulă sarmale şi afumături, iar la Înviere cozonaci, ouă roşii şi drob de miel!
Tocmai de aceea, chiar din titlu fac neta distincţie dintre credinţa totală sau substanţială (adaptare după sintagma unamuniană cunoaştere substanţială), aceasta fiind deschiderea credinţei sincere a umilului spre nemărginirea spirituală, şi credinţa formală sau aparenţială (de la unamuniana cunoaştere aparenţială), respectiv închiderea trufaşului gros la pungă în ipocrizia şi sărăcia lui sufletească.
Aminteam mai sus de colajul dintre sacru şi profan. Da, căci preacreştineştile sărbători de iarnă, la urma-urmei reprezintă preluarea şi prelungirea după o temeinică toaletă a Saturnaliilor (la început durau o zi, pe urmă mai bine de o săptămână), sărbătoarea cu fast şi daruri din luna decembrie, pe care romanii o închinau atotputernicului Saturn, echivalentul zeului Uranus din mitologia greacă.
Noul Testament nu precizează nicăieri nici ziua şi nici măcar luna în care S-a născut Mântuitorul. (Dacă există, toate celelalte surse nu sunt numai necanonice, ci şi inautentice, prin urmare extrem de discutabile...) Dar că această zi nu poate să fie 25 Decembrie, data statornicită de tradiţie, ne-o sugerează cât se poate de logic apostolul Luca în capitolul 2, Naşterea lui Iisus Hristos, din Evanghelia sa: Păstorii din Betleem, care L-au vizitat pe Prunc, „stăteau afară în câmp şi făceau de strajă noaptea împrejurul turmei lor” (subl. mea, G.P.), când îngerul Domnului le-a anunţat Naşterea şi le-a făcut cunoscut semnul după care-L vor cunoaşte: „(...) veţi găsi un prunc înfăşat în scutece şi culcat într-o iesle”.
Dacă avem în vedere fenomenul de încălzire globală, ni se impune concluzia justă că vremea în Israelul zilelor noastre, inclusiv pe perioada de iarnă, este cu ceva mai caldă ca în Palestina antică. Cu toate astea, iernile în această zonă sunt şi acuma reci şi cu zăpadă, inclusiv cu furtuni de zăpadă.
Prin urmare, cu atât mai mult în vechea Palestină luna decembrie era total improprie păşunatului şi rămânerii pe câmp peste o anumită dată
calendaristică, atât pentru animale cât şi pentru păstori.
De unde concluzia absolut firească: Mântuitorul S-a născut într-o lună de toamnă, cel mai probail la sfârşitul lunii septembrie şi începutul lunii octombrie!
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți Sighet247 și pe Google News