Prin vrerea politică a majorității parlamentare, al cărei nucleu pesedist se bizuie pe 18 procente din totalul românilor cu drept de vot, într-un an și jumătate ni s-au băgat pe gât cele mai sfidătoare sortimente ale absurdului – de la înțesarea instituțiilor statului cu impostori fideli puterii și până la încercarea nelegiuit-leguitoare de transformare a României într-un paradis al răufăcătorilor de toate mărimile și culorile.
Dar ce trebuie să înțelegem prin absurd? Dicționarele sunt in corpore de acord că esența absurdului o constituie ilogicul, adică ceea ce – prin nesocotirea legilor naturii și societății – este contrar bunului-simț, și astfel ajunge să contrazică gîndirea logică! De pildă, ne înștiințează Micul dicționar filozofic (Editura Politică, București, 1973), definiția „cerc pătrat” este indiscutabil absurdă, întrucât este contradictorie la modul absolut.
Sigur, absurdul filosofic este mult mai nuanțat (în filosofia existențialistă franceză el este văzut ca „un indiciu al ruperii omului de lume și al lipsei unui temei uman rațional, deductibil din exterior”), drept urmare, nu trebuie confundat cu cel din literatură (formele de critică și ironie la adresa moravurilor eminamente iraționale), despre care Jean-Paul Sartre spunea că reprezintă o „absurditate relativă”, nicidecum una absolută.
Vasăzică, nu numai că absurdul este rezultatul firesc al conflictului dintre mintea limitată și ambițiile nemărginite ale unui ipochimen (Dragnea spunea recent că nu vrea să plece ca prostul din viață și funcție!), iar prin aceasta este fatalmente neabsolut (Dumnezeu nu-i la bunul plac al oamenilor, creația Sa va rămâne de-a pururi o taină neliniștitoare pentru creaturi etc.), dar fiind absurdul social doar conjunctural și pasager, bunăoară așa ca sclavia, șerbia, absolutismul sau regimurile dictatoriale, acest fapt devine deosebit de încurajator pentru cetățenii cu discernământ și acele organizații obștești care veghează necontenit ca societatea să-și împlinească destinul pe coordonatele ferme ale adevărului și binelui. Da, căci în tratatul Problema ontologică (Editura Academiei Republicii Socialiste România, București, 1972), gânditorul Petre P. Negulescu ne asigură că „adevărul nu este altceva decât aspectul teoretic al binelui, pe când binele nu este altceva decât aspectul practic al adevărului”.
Și încă ceva referențial pentru condiția de „trestie gânditoare” a omului. Necredința și trufia îl îndeamnă pe acesta să respingă miracolele, respectiv adevărul că în situații neobișnuite se pot întâmpla lucruri neobișnuite, deși (firește, la scară și frecvență mult reduse în comparație cu înfăptuirile Mântuitorului) ele sunt mereu prezente prin misterul de nepătruns al vieții, unele însănătoșiri uluitoare sau formidabila precizie cu care se mișcă toți aștrii știuți și neștiuți de pământeni...
Iată cum docetismul (a se citi aparența) înfăptuirilor pesedisto-aldiste și, îndeosebi, cumplitul absurd al noului Cod Penal, promovat cu sprijinul ticălos al aleșilor minorităților (fără cea maghiară), constituie motivul pentru care am recurs la ajutorul celebrei expresii a lui Tertulian („Credo quia absurdum”). Se subînțelege că într-un context social-politic și cu conotații diametral opuse celor tertuliene, sinistra făcătură fiind votată la mustață în Camera Deputaților, spre folosul nelegiuților, scârba specialiștilor și nefericita îndreptare a căruțașilor chercheliți.
Doamne, fă ca această fușăreală legislativă să se întoarcă împotriva lichelelor cu ștaif!
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți Sighet247 și pe Google News