Creştinii ortodocşi şi catolici prăznuiesc, marţi, Schimbarea la Faţă a Mântuitorului pe Muntele Tabor, una dintre cele mai mari sărbători creştine, când apostolii se conving că învăţătorul lor este nu numai un prooroc al lui Dumnezeu, ci şi Dumnezeu adevărat.
Anterior, discipolii lui Iisus văzuseră şi se uimiseră de minunile Lui, considerate semne ale Dumnezeirii Sale, dar în sufletul lor îl considerau tot un om, un mare prooroc, cel mai mare trimis, de până atunci, al lui Dumnezeu în mijlocul oamenilor.
Însă, din cele petrecute pe Tabor cu prilejul Schimbării la Faţă, Sfinţii Apostoli înţeleg că Iisus este fiul lui Dumnezeu. Evenimentul s-a petrecut în ultimul an al vieţii pământeşti a Mântuitorului, cu câteva luni înainte de răstignirea Sa.
Potrivit relatărilor biblice, Iisus venea spre nordul Ţării Sfinte, se îndrepta către Ierusalim şi, pe drum, le vorbea apostolilor despre Patimile, Moartea pe Cruce şi Învierea Sa.
Ajungând în dreptul Muntelui Tabor, a lăsat la poale cei mai mulţi dintre ucenicii Săi şi i-a luat cu El numai pe trei dintre aceştia: Petru, Iacob şi Ioan - discipolii cei mai de nădejde, care vor fi martori şi la rugăciunea Sa din Grădina Ghetsimani. Iisus a urcat pe munte, împreună cu cei trei, să se roage. Pe când se ruga El, apostolii, moleşiţi de somn, tresar deodată la o privelişte nemaivăzută: chipul Mântuitorului s-a făcut altul; faţa Lui strălucea ca soarele, iar hainele Lui se făcuseră albe ca zăpada. Lucru şi mai neobişnuit: în această lumină, doi bărbaţi stau de vorbă cu Iisus despre Patima şi Moartea Sa în Ierusalim. Erau marii prooroci ai Vechiului Testament, Moise şi Ilie.
Ca ieşit din fire, uimit şi mulţumit de ceea ce vedea, Petru a zis către Iisus: "Doamne, bine este să fim noi aici; Dacă voieşti, voi face aici trei colibe: Ţie una şi lui Moise una şi lui Ilie una" (Matei 17, 4) - nedându-şi seama de ceea ce spunea. Dar Petru încă nu isprăvise bine de vorbit, când ochii apostolilor sunt martorii unei noi surprize: un nor de lumină îi învăluie şi pe ei, iar din nor aud deodată un glas care zice: "Acesta este Fiul Meu Cel iubit, întru Care am binevoit; pe Acesta ascultaţi-L" (Matei 17, 5). De spaimă, ucenicii au căzut cu feţele la pământ. Dar Iisus s-a apropiat de ei şi le-a zis: "Sculaţi-vă şi nu vă temeţi".
Când au ridicat ochii, nu mai era decât Iisus singur. Şi El le-a poruncit să nu dezvăluie nimănui nimic din cele ce văzuseră, până după învierea Sa din morţi.
Sărbătoarea Schimbării la Faţă este considerată aceea a îndumnezeirii naturii omeneşti şi a participării trupului trecător la bunurile veşnice, care sunt mai presus de fire. Înainte chiar de a îndeplini Mântuirea noastră prin Patimile Sale, Mântuitorul arată atunci că scopul venirii Sale în lume era tocmai să aducă pe tot omul la contemplaţia slavei Sale Dumnezeieşti. Din acest motiv, sărbătoarea Schimbării la Faţă i-a atras în mod deosebit pe călugări, care şi-au închinat întreaga viaţă căutării acestei lumini.
Se crede că Schimbarea la Faţă a Mântuitorului a avut loc în timpul festivalului evreiesc Booths şi astfel prăznuirea acesteia în Biserica Creştină devine împlinirea prin Noul Testament a sărbătorii din Vechiul Testament. În prezent, prăznuirea are loc în 6 august, cu patruzeci de zile înainte de Înălţarea Sfintei Cruci. Aşa cum Petru, Iacob şi Ioan au văzut transfigurarea înainte de răstignire astfel încât ei să afle cine este cel care va suferi pentru ei, Biserica leagă aceste două praznice pentru a-i ajuta pe credincioşi să înţeleagă misiunea Mântuitorului şi faptul că suferinţa Lui a fost voluntară şi pe deplin acceptată.
Numeroase mănăstiri au fost închinate acestei sărbători, mai ales după controversa isihastă din secolul al XIV-lea, despre natura luminii din Tabor şi despre contemplaţie. De notat, de asemenea, că, după o tradiţie care circula pe vremea iconoclasmului, prima icoană realizată de apostoli a fost aceea a Schimbării la Faţă.
În Apus, sărbătoarea Schimbării la Faţă, deşi prăznuită sporadic încă de prin secolul al VII-lea, s-a generalizat mult mai târziu, prin hotărârea luată de Papa Calist al III-lea de a consacra definitiv această sărbătoare, drept mulţumire pentru biruinţa oştilor creştine asupra turcilor la Belgrad, în anul 1456.
În această zi se aduc în biserici prinoase din struguri, se binecuvântează şi se împart. În Biserica rusă, în această zi se face pomenirea generală a morţilor şi mai ales a eroilor morţi pentru apărarea patriei.
Preluare: AgerPres
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți Sighet247 și pe Google News