Cuvintele limbii române au proprietatea incontestabilӑ, dar nu unicӑ pe planetӑ, cӑ se pronunţӑ fie punând accentul pe prima silabӑ, fie pe ultima silabӑ, sau, în sens mai larg, dupӑ caz, pe ultima parte a cuvântului. Sunt şi cuvinte care se scriu la fel, dar, dupӑ cum cade accentul, – care nu se vede, dar ar trebui sӑ se vadӑ! – au sensuri absolut diferite. Un exemplu pe care l-a învӑţat toatӑ lumea la şcoalӑ: tórturi şi tortúri.
Acum, îmi vine în minte un cuvânt care rimeazӑ cu búget, adicӑ muget. Citez din dexonline.ro, dicţionarul pus la dispoziţia oricui doreşte sӑ mai afle câte ceva despre sensul sau originea cuvintelor folosindu-se de binefacerile internetului: „MÚGET, mugete, s. n. I. Strigăt prelung, caracteristic, scos de unele animale cornute; răget.”
O primӑ constatare pe baza citatului de mai sus este cӑ cei de la dexonline pun accent pe u şi scriu „múget”, ca sӑ ştie oricine a stat mai mulţi ani prin altӑ ţarӑ, (participantӑ acum la Campionatul Mondial de Fotbal din Rusia) şi care s-a molipsit de la limba englezӑ sӑ punӑ şi accentul cuvintelor românesti doar pe prima parte a cuvintelor.
O parantezӑ, dar aplicatӑ tot în familia noastrӑ europeanӑ. Nu cred cӑ i-a trecut cuiva prin cap sӑ spunӑ „mugét”, influenţat de o şedere mai lungӑ prin Hexagon, unde cuvintele se accentueazӑ pe ultima lor parte.
Revenind la dezbaterea din tilul articolului, se ştie cӑ românul e în stare de orice, chiar de schimonosirea pronunţiei unor cuvinte, cum ar fi „búget” în locul mult mai firescului „bugét”. O chestiune minorӑ la prima vedere, dar care poate dezvӑlui mult despre inteligenţa(?) celui/celei care ne tot spune cum stӑm cu „búgetul”.
Pânӑ una-alta, nu pot sӑ nu asociez „búget” cu „múget” de fiecare datӑ, şi chiar nu pot sӑ-mi explic de ce mi se întâmplӑ asta...
Nu pot?...
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți Sighet247 și pe Google News