Articolul amintit se încheie astfel: „Oricat s-ar amagi – si maghiarii au [...] aceasta inclinatie spre reverie, spre autoamagire, trasatura de caracter pe care ei o numesc délibáb – oricat ar suferi de pe urma Trianonului, istoria Europei nu se mai poate rescrie. Au trecut o suta de ani. Ar fi cazul sa se impace cu ceea ce sunt azi, iar statul român ar face bine sa-i ajute sa-si depaseasca toate aceste complexe si frustrari istorice, nu sa le adanceasca incurajand enclavizarea maghiarilor si tendinţele separatiste. Acestea nu vor duce la nimic bun, nici pentru noi, nici pentru ei.”

Délibáb pe ungureşte e Fata morgana pe româneşte, adică acelaşi lucru spus pe două limbi care sunt obişnuite de secole să convieţuiască, să-şi împrumute cuvinte una de la alta. Şi oamenii fac la fel: convieţuiesc, indiferent de politica de la Bucureşti sau de la Budapesta.

Şi românii şi ungurii din România îşi imaginează ce bine-ar fi dacă... Dar nu e nimic real din măreţul vis! Sau din visul de măreţie n-a rămas nimic în afară de délibáb sau fata morgana. Dan Tapalagă zice că Ungaria sprijină cu toate mijloacele ungurii din România. Judecând cu obiectivitate, nu văd nimic rău în a băga în seamă cetăţenii care locuiesc dincolo de fruntariile ţării. România ce face concret pentru românii care trăiesc în ţările vecine? Poate nişte flori aruncate pe ape curgătoare, nişte poezii, nişte cântece şi promisiuni care nu se vor îndeplini niciodată.

Secuii din ţara noastră se simt cetăţeni de rangul al doilea, de aceea stau cu mintea şi cu ochii spre discursurile care vin de la Budapesta. Românii, nu toţi, dar suficient de mulţi nu înţeleg ce rău trebuie să fie să auzi, cu tot felul de ocazii „Noi suntem [...], pe veci stăpâni”. Am pus nişte paranteze drepte în locul binecunoscutului cuvânt. Dacă am auzi tot timpul „Noi suntem francezi / noi suntem birmanezi / noi suntem ...marţieni”, ne-ar conveni? Dacă unii sunt stăpâni, ceilalţi ce sunt? Sclavi, cetăţeni de mâna a doua, elemente neglijabile?

A venit momentul ca fiecare cetăţean al acestei ţări să se simtă acasă AICI! Egalitatea e pentru toată lumea. Arborarea unui steag secuiesc înfurie pe mulţi peste măsură, ca şi cum teritoriul pe care flutură steagul ar trece cumva, miraculos şi pe neobservate, cu bunuri mobile şi imobile peste graniţă, sporind şi suprafaţa şi populaţia ţării cu care ne învecinăm la nord-vest. Limba vorbită de concetăţenii noştri secui deranjează pe mulţi români. S-a mers până acolo încât am văzut indignare maximă la invitaţii la dezbateri televizate la propunerea ca pentru secui limba română să fie studiată ca limbă străină. Cum crede cineva că secuii vor înceta să se mai bucure în limba lor, să-şi plângă necazurile şi să-şi cheme mamele în limba lor şi o vor face în româneşte? Ce-i aşa de greu de priceput că limba pe care o vorbeşti acasă e limba maternă şi în afara casei orice limbă e doar o limbă străină, mai bine sau mai puţin bine cunoscută?

Am fost în oraşul Covasna de mai multe ori până acum. Am putut vorbi româneşte şi nimeni n-a zis că nu-nţelege. E greu să fiu crezut, dar un drum până acolo, o cazare la un hotel, câteva mese la diferite restaurante, nişte pastile contra durerilor de cap cumpărate din farmacii, o carte, un pix, nişte cumpărături la piaţă, pot lămuri pe cei care cred că românii sunt într-o continuă suferinţă pe-acolo. Nu pot uita strădania unui chelner care vorbea româneşte cu o familie care nu ştia nicio boabă de maghiară. Când a venit la mine, i-am spus româneşte ce vreau, dar şi pe ungureasca mea puţină pe care o ştiu. Mi s-a părut normal ca el, dacă se străduieşte să vorbească în limba mea, şi eu, dacă am posibilitatea (şi o am!) trebuie să-l respect şi să încerc să vorbesc pe limba lui.

Prin oraş am văzut pe la balcoane câteva steaguri româneşti pe care nimeni nu intenţiona să le dea jos. Am văzut câteva steaguri secuieşti pe care nimeni nu intenţiona să le dea jos. Chiar n-am văzut pe nimeni fluturând lângă steag...

Mergeţi, stimaţi formatori de opinii (strâmbe) în Covasna, sau în Sfântu Gheorghe şi veţi vedea că nimeni n-are nimic cu cei care vorbesc altă limbă în afară de maghiară.

Am fost în judeţul Harghita. Peste noapte am găsit cazare la doi bătrâni secui, soţ şi soţie. Domnul a vrut neapărat sa bea o palincă cu mine, doamna a vrut să ne-arate lucrul de mână făcut de ea. Mi-e dor şi acum de oamenii aceia. Se vedea pe feţele lor că ne primesc cu braţele deschise. Nu ne văzuseră niciodată până atunci. Noi eram nişte oameni care doreau sa se odihnească, ei erau nişte oameni care aveau unde să ne primească. Fără politică, fără limbă, fără steaguri. Doar nişte suflete...

Când cei care ne conduc vor înţelege că toţi cetăţenii acestei ţări sunt egali, atunci secuii nu vor mai sta cu ochii aţintiţi la gura lui Orbán Viktor. Ei doresc să se simtă acasă AICI, la fel cum se simt şi românii.

Ziua de 1 Decembrie bucură pe români şi întristează pe ungurii din România. Acesta este un adevăr şi trebuie privit aşa cum e. Nu putem cere concetăţenilor maghiari să fie fericiţi la 1 Decembrie. Kelemen Hunor a avut dreptate. Se poate repara totul schimbând ziua naţională, că au fost şi alte zile importante în istoria acestei ţări. S-a mai vorbit despre asta, dar nu s-a făcut nimic. La 1 Decembrie, unii se bucură, alţii se-ntristează. Şi noi am fi la fel de trişti într-o situaţie inversă. Bine că nu suntem! Dar de ce să fie alţii, care sunt poate rudele noastre, vecinii noştri, colegii noştri, prietenii noştri?

Ziaristul Dan Tapalagă zice că înapoierea economică ar fi una din cauzele pentru care secuii se uită cu jind la Budapesta. Şi în acest caz Statul român are responsabilitatea cea mai mare. Maghiarii din România ştiu că dacă ar pleca în patria lor mamă nu le-ar fi bine. Cei de-acolo i-ar privi ca pe nişte străini. „Acasă e locul de unde ne pleacă picioarele, dar nu şi inima” – spunea scriitorul Oliver Wendell Holmes Sr.

A crede că inima ajunge acolo unde ajung picioarele, e Fata morgana, sau Délibáb, depinde de limba în care ne-am născut.

Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți Sighet247 și pe Google News