Într-o adevărată democrație, poporul votează nivelul executiv (președinte, guvern) și nivelul legislativ – Parlamentul (în unele țări sunt aleși prin vot și membrii de frunte ai corpului judecătoresc/juridic – procurorul general, judecătorii și procurorii de la Înalta Curte de Casație și Justiție), iar între primele două niveluri ale puterii democratice (executiv și legislativ), care trebuie/ar trebui să respecte cu sfințenie principiul separației puterilor în stat, acționează permanent mult necesarele mecanisme de verificare și echilibrare.
Poate că nu-i inutil să se spună cât mai des că rolul președintelui, chiar într-o struțo-cămilă precum România postdecembristă (republică semiprezidențială) nu constituie nicidecum acela de-a încălca sistematic Constituția prin modul sfidător în care apără păcătoasele interese ale camarilei sau ale formațiunii politice din care provine (de pildă, până la constituirea actualei rotative pesedisto-liberală, Klaus Werner Iohannis a luptat fără jenă împotriva tuturor adversarilor politici ai orbanienilor și urmașilor lor, în special împotriva pesediștilor, astfel contribuind în mod decisiv la divizarea și învrăjbirea românilor), respectiv de-a promulga legile care-i convin și când nu mai are încotro, de-a decora pe unii (de multe ori niște nevrednici), de-a galona pe alții (cam la fel de nevrednici) sau de-a efectua dese și sterile deplasări în străinătate (de pomină vor rămâne cele două vizite la Casa Albă ale Klausului tuturor bunilor români, a se citi alogeni, vizite din care românii get-beget nu s-au ales nici măcar cu șepcuța primită de „mutulică” de la Donald Trump, în schimbul unor consistente avantaje economico-strategice pentru partea americană), ci adevăratul rol al primului om în stat este acela de-a veghea necontenit la armonia socială și, prin atribuțiile conferite de Legea fundamentală, de-a pune umărul la prosperitatea reală a tuturor cetățenilor (alegători și nealegători, amici sau adversari politico-ideologici, astfel contribuind în mod concret la sporirea prestigiului țării sale în lume.
Mă rog, în teorie cam așa stau lucrurile cu democrația cerută, ba chiar impusă statelor (cică independente) de către „jandarmii” internaționali, în speță Uniunea Europeană (UE) și Statele Unite. Dar este UE, acest conglomerat politico-economic suprastatal, o structură cu adevărat democratică? Întrebarea este bine-venită, îndeosebi dacă avem în vedere faptul că această lăbărțată suprastructură se constituie în model (sic!) pentru Uniunea Africană și ASEAN (Asociația țărilor din sud-estul Asiei, înființată pe 8 august 1967 de Indonezia, Malaysia, Filipine, Thailanda și Singapore).
„Indiscutabil că-i democratică”, vor spune toți cei care ori nu doresc, ori (încă) n-au avut curiozitatea să-și arunce privirile atente dincolo de Parlamentul European, fațada doldora de trântori și bani a Uniunii Europene, sau – în alți termeni – ruda mai mătăhăloasă, mai bogată, mai arogantă și oleacă mai cretină a parlamentelor naționale.
Din cinci în cinci ani, în fiecare din cele 27 de națiuni membre se organizează alegeri europarlamentare (numărul aleșilor se stabilește demonocratic în raport cu populația fiecări țări, la care – după Brexit – se adaugă, repartizate la fel de demonocratic, locurile ce înainte reveneau Marii Britanii), astfel că mastodontul în cauză „înghite” 754 de aflători în treabă, mulți dintre aceștia (îi am în vedere pe ai noștri, înalți ca brazii și cu mucii pe piept) dovedindu-și deseori euronetrebnicia prin votul dat împotriva intereselor țării ce-i plătește regește.
Atâta doar că Parlamentul UE nu are dreptul să elaboreze legi în mod independent, deoarece nicio lege nu poate fi scrisă sau elaborată fără aprobarea Comisiei UE, care – firește – este desemnată ca să apere interesele corporatiste! Întrebuințez termenul „desemnare” pentru că niciunul dintre cei peste 54.000 de comisari, în frunte cu președintele lor (cu toții au lefuri peste 10.000 euro și șansa pensionării, fără nicio contribuție, la vârsta la care, de regulă, pe meleagurile noastre se pensionează urmașii milițienilor și ai securiștilor), nu sunt aleși prin vot democratic, ci sunt numiți de reprezentanții direcți sau de interpușii politici (președinți, cancelari, premieri) ai Cartelului.
Prin urmare, Comisia Europeană emite directive (gen recomandările...obligatorii), iar prin enorma sa armată de birocrați, guvernează potrivit intereselor corporatiste, adică dictatorial, peste cei circa cinci sute de milioane de locuitori ai Uniunii Europene!
Neîncrezătorilor (și nu numai) le prezint în continuare o probă realmente năucitoare în acest sens. În Tratatul de la Lisabona s-a introdus Articolul 225 (Articolul Frunzei de Smochin), clauză ce oferă Parlamentului posibilitatea (sic!) de „a solicita Comisiei să facă o propunere”. Se subînțelege că aceasta poate să fie de acord sau să refuze...Ei bine, singura țară din UE căreia i s-a permis (!) în iunie 2008 să se exprime prin referendum asupra Tratatului, actul care stă la baza constituirii Bruxelles UE, a fost Irlanda, ai cărei cetățeni reprezintă mai puțin de 1% din totalul europenilor. Dar cum irlandezii resping făcătura printr-un „NU” zdrobitor, acționarii politici ai intereselor corporatiste înțeleg să răspundă în cel mai ordinar mod posibil: ignoră primul referendum, apoi mituiesc guvernul irlandez cu bani pompați de Cartel ca să organizeze un nou scrutin și, desigur, ca rezultatul acestuia să fie „DA” (înclin să cred că frauda supervizată de cârmuitori a fost, cel puțin atunci, la ea acasă).
Spuneam mai sus că în spatele Parlamentului European este Comisia și că aceasta emite directive. Da, dar tot ea execută directivele venite de la autoritatea supremă – Cartelul petrolului și al medicamentelor. Vasăzică, nucleul de comandă (vizibil și invizibil) al Uniunii Europene este format din trei straturi de autoritate supraordonată: în față stă nevolnicul Parlament (cum spuneam, doar de fațadă), în spatele Parlamentului tronează colosala birocrație a Comisiei Europene (executivul și adevăratul corp legislativ al Uniunii), iar în spatele Comisiei și deasupra tuturor stă cocoțat Cartelul petrolului și al medicamentelor.
Cine face parte din acest atotputernic Cartel? În primul rând Grupul Rockefeller, cel mai mare grup financiar de pe planetă, care, pretutindeni în lume, controlează o mulțime de companii multinaționale (chimice, farmaceutice, petroliere) și care se poate spune că exprimă interesele globaliste americane pe bază de petrol și medicamente. Apoi Grupul germano-francez (nemții și francezii sunt, de departe, cei mai mari exportatori de produse chimice și farmaceutice din Europa), grup care la sfârșitul secolului al 19-lea a cuprins Bayer, Hoechst și Basf, iar mai târziu detestabilul cartel I.G. Farben (ăsta a finanțat nazismul și războaiele purtate de Hitler, totodată din banii lui și spre criminalul său profit s-a înființat rețeaua lagărelor de exterminare).
Dar iată încă trei argumente redutabile întru întărirea ideii că democrația UE este doar de fațadă:
1) Arhitectul cheie al Uniunii a fost Walter Hallstein, proeminentul nazist ajuns decan (în 1941) la Facultatea de Drept și Economie din Frankfurt, orașul în care se lăfăia sediul cartelului I.G.Farben. Asta după ce în anul 1938, Hallstein „a participat la negocierile oficiale dintre Germania nazistă și Italia fascistă, cu scopul de a face din aceste ideologii agresive o platformă pentru Europa viitoare”. În anul 1950, după ce i-a mințit pe aliați în legătură cu trecutul său nazist, Walter Hallstein devine consilierul cancelarului vest-german Konrad Adenauer, pentru ca la 25 martie 1957 să fie unul dintre cei 12 semnatari ai Tratatului de la Roma, documentul fondator al UE, iar în 1958 să fie numit primul președinte al Comisiei Europene, funcție pe care o va deține vreme de 10 ani.
2) Mâna dreaptă a lui Hallstein a fost Carl Friedrich Ophuels, expert în patente (în timpul nazismului el deținea funcția de expert conducător al Curții Patentelor din Frankfurt).
3) Patentele reprezintă uneltele cheie cu ajutorul cărora este controlată lumea.
George PETROVAI
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți Sighet247 și pe Google News