Fiind atât de amplă (în antichitate cuprindea toate formele cugetării omeneşti) şi atât de prezentă în viaţa de zi cu zi a omului din toate timpurile (Stagiritul spunea că filosofează şi acela care pretinde că n-are nimic de-a face cu filosofia!), firește că aidoma culturii, ce cunoaște sute de definiții, filosofia a fost definită în fel și chip: de la „bătrâna” definiție atribuită lui Pitagora – „Filosofia este dragostea de înțelepciune”, trecând prin aristotelica definiție „Filosofia este arta artelor și știința științelor” și până în vremurile noastre, când ba se spune cu prudență despre ea că este o formă a conștiinței sociale (dar ce naiba o fi această conștiință socială?!), care reflectă cea mai generală concepție despre lume, societate și om, ba că ar fi știința lucrurilor inteligibile, respectiv știința despre ceea ce se situează dincolo de lumea perceptibilă, accepțiune în care filosofia este totuna cu metafizica (realitatea situată dincolo de lumea fizică).
În pofida acestor asigurări venite de la corifeii filosofării, în inima noastră tot mai stăruie un sâmbure de îndoială: Este cu adevărat filosofia o știință? Pentru că, suntem avertizați de P.P.Negulescu în Problema ontologică, orice știință își are obiectul și metoda ei! (Iar eu adaug că nu trebuie să uităm nici de legile proprii și nici de limbajul specific.)
De asemenea se știe că un studiu temeinic se bazează pe triada observație-experiment-raționament. Din toate aceste instrumente de lucru, indispensabile în activitatea omului de știință, filosoful se folosește într-un mod copios de raționament și doar într-o mică măsură de observație, un raționament care deseori face casă bună cu imaginația (după același Negulescu, am avea următoarele trei forme ale metafizicii: simbolică sau poetico-mitologică, dogmatică și critică).
E drept că în mii de ani de cugetare filosofică limbajul a evoluat și s-a îmbogățit pe linia specializării (existență, spirit, ființă, obiect/obiectiv, subiect/subiectiv, materie, mișcare, spațiu, timp, devenire, salt, cantitate, calitate, cauză, efect, noțiune, idee, formă etc.). Dar nu îndeajuns de mult ca orice gând să poată fi turnat în concepte clare și distincte, motiv pentru care subtilul Miguel de Unamuno a apelat deseori la ajutorul contradicției, iar profundul Martin Heidegger a fost nevoit să facă în scrierile sale o adevărată echilibristică lingvistică.
Ce să mai spunem de legi (ne declarăm mulțumiți doar cu Legea negării negației și cu discutabila Lege a acumulărilor cantitative și salturilor calitative?) sau de metoda cercetării filosofice a realității: unii sunt pentru metoda deductivă (de la general spre particular), alții pentru metoda inductivă recomandată stăruitor de Francis Bacon (urcarea de la particular la general, predilecta metodă de lucru în științele particulare), ba chiar pentru experiența intuitivă (intuiția intelectuală a subiectului cugetător).
Iată de ce ne spune P. P. Negulescu că dacă științele pozitive pot fi studiate în mod dogmatic, în filosofie „neexistând un corp unitar de principii admise deopotrivă de toată lumea, pe care să le putem citi în orice manual”, studiul ei se face în mod istoric (se studiază fiecare filosof în parte). Și tot ilustrul profesor Negulescu ne înfățișează în tratatul Problema ontologică cele două funcții ale filosofiei: funcția analitică sau critică și funcția sintetică sau dogmatică.
Ce se poate spune despre științificitatea istoriei după aceste precizări? Părerea mea este că nu stă la acest capitol cu nimic mai bine ca filosofia. Ba parcă nițel mai rău dacă avem în vedere faptul că ea este prima vizată de aspiranții la nemurire (documente și informații intenționat distorsionate, respectiv prezentate într-o lumină favorabilă pentru atotputernicul de-o clipă ce se dorește mare sculă istorică) și tot ea este schimbată până la sluțire, adică după nevoile ideologiei cârmuitoare. De florile mărului se spune că istoria este scrisă de învingători?...
Dovadă istoria scrisă la comandă în perioada bolșevismului biruitor la orașe și sate (mai bine spus scandaloasa răstălmăcire din perspectivă marxisto-ceaușistă până la nivel de concept: consacratul Mircea cel Bătrân devine la vrerea primului cârmaci al țării Mircea cel Mare, locul lui Ioan Vodă cel Cumplit, cumplit în luptă și cu boierii trădători, este luat de Ioan Vodă cel Viteaz etc.), ca după Decembriadă ea să fie într-atât de greu încercată prin indolența istoricilor autohtoni (unde-i adevărata istorie a străbunilor noștri traco-geți?) și la porunca străinilor, încât – iată – orele de istorie din școli se tot împuținează cu fiecare nouă programă școlară.
Dar dincolo de aceste triste realități la nivel oficial, rescrirea istoriei (justa interpretare a atâtor evenimente neelucidate până în clipa de față, așa ca suita de trădări și jecmăneli de care au avut parte românii din partea aliaților după Războiul de Independență, precum și după primul și al doilea război mondial, ori așa ca actul de la 23 August 1944 sau tenebroasele evenimente din Decembrie 1989, ca să mă refer doar la cele mai apropiate de zilele noastre), rescrierea istoriei, prin urmare, depinde într-un mod esențial nu numai de harul cercetătorului (documentele la care are acces și inspirația de care dă dovadă la deslușirea și înnădirea lor), ci și de curajul acestuia de-a spune lucrurilor pe nume, chiar și atunci (mai exact tocmai atunci!) când opinia lui argumentată vine în contradicție cu linia și comoditatea oficială.
Căci o fi istoria precum o vedea Cicero la vremea lui (Historia magistra vitae) și cum ar trebui să o vedem și noi, cei deja absorbiți de vârtejul globalizării prin făcătura politică numită Uniunea Europeană, dar ne-ar fi cu adevărat fatal să persistăm în mai vechea eroare cum că succesiunea temporală (legea ce guvernează această nobilă disciplină) devine automat și legătură cauzală!
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți Sighet247 și pe Google News