Să nu-ţi fie cu supărare, dar amintirile mele din cea mai fragedă pruncie sunt realmente strivite de imaginea ta de om satisfăcut de sine, care cu regularitate îşi pendula rigorismul între o severitate suportabilă şi un autoritarism de factură tiranică.

Cu siguranţă că nu-ţi mai aminteşti multe dintre acele scene educative, care pe mine de fiecare dată mă marcau în chip dureros: când strigai la mine şi mă certai, când îmi interziceai cu trufie să te contrazic, ori când îţi înfigeai săgeţile sarcasmului tău răutăcios în sensibilitatea mea de copil. Aşa că, dragă tată, dacă lăsăm la o parte influenţele exercitate de viaţă asupra mea, în fond eu nu sunt decât produsul educaţiei tale. E drept, un surprinzător produs à rebours, dacă avem în vedere faptul că tu vroiai să faci din mine un adevărat Kafka – voinic, îndrăzneţ şi răzbătător, adică asemeni ţie, pe când firea mea de Löwy, fire moştenită de la mama, mă împingea irezistibil spre studiu, cugetare şi visare. Şi astfel, sub pecetea grea a personalităţii tale, eu m-am transformat tot mai mult într-un introvertit, prin urmare se adâncea de la o zi la alta prăpastia dintre noi, dintre năzuinţele tale legate de mine şi realitatea oglindită în bicisnica mea persoană.

Însă cu toate excesele tale ce mă băgau în sperieţi, fii convins că te iubeam şi că-mi regretam amarnic acele încăpăţânări şi nereuşite care ţie-ţi provocau frecvente accese de furie. După cum sunt convins că şi tu mă iubeai, dar – ca şi cum te-ai fi jenat de însăşi posibilitatea exprimării tandre a sentimentelor, recurgeai la cele mai inadecvate forme de redare a grijii şi duioşiei paterne, şi care în inima mea înfricoşată deveniseră inseparabile de fiinţa ta puternică: uneori strigăte şi ameninţări, alteori reproşuri şi insulte. În schimb nu sunt atât de convins că în ceea ce te priveşte ai regretat vreodată metodele aspre de educaţie cu care invariabil mă reduceai la tăcere...

În pofida raporturilor stranii dintre noi, care şi-au avut partea lor de contribuţie la ulterioara mea însingurare, nu aş fi admis în ruptul capului ca cineva din afara familiei să-ţi judece aroganţa şi metodele traumatizante utilizate. Dimpotrivă, mă ungea la inimă când auzeam că eşti lăudat pentru îndemânarea şi perseverenţa dovedite în afaceri, iar în raporturile cu colegii de şcoală sunt convins că n-aş fi ezitat nici o clipă să-ţi apăr onoarea, atunci când ar fi fost cazul, chiar cu preţul sângelui meu. Din fericire pentru mine şi puţintica mea voinicie, niciodată nu s-a atins acest punct de criză în discuţiile dintre noi...

Într-un asemenea mediu prea puţin propice unei dezvoltări normale, foarte de timpuriu mi-am pus problema binelui şi răului, îndeosebi atunci când tu nu aveai nici o părere într-o anumită chestiune, dar cu toate astea părerile celorlalţi în respectiva chestiune erau după tine profund eronate, şi când furios pe această jenantă sterilitate în materie de idei, te porneai să-i înjuri de-a valma pe toţi.

După ani şi ani am început să ţin un Jurnal, în care – rememorând acele vremuri tulburi din copilărie şi adolescenţă - iată ce notez în legătură cu binele şi răul:


Există un rău absolut?

Întreaga existenţă umană, aidoma unui foarte complicat carusel, se învârte cu tot mai mare iuţeală în jurul axului principal constituit din bine şi rău. Genesa biblică ne asigură că prima pereche umană şi-a pierdut pentru totdeauna liniştea edenică a-nceputului omogen şi neprihănit, după ce prin gura şarpelui corupător a aflat că-i stă în putere să influenţeze destinul urmaşilor prin înlocuirea binelui necuprins cu jocul mult mai captivant al eternei opoziţii dintre bine şi rău. Şi astfel, odată cu acel nenorocit de măr furat, a demarat istoria divertismentului şi a plictiselii umane, care a atins binecunoscutele cote din zilele noastre...

Se subînţelege că după ce-au pierdut dreptul de moştenire asupra Edenului, nici oamenii n-au stat cu mâinile în sân. Că ce şi-au zis sărmanii de ei? Împotriva sentinţei divine nu putem face recurs (Curţile de Apel încă nu-şi intraseră în pită), capul şarpelui primordial nici vorbă să-l strivim sub bocancii infanteriştilor ori sub şenilele carelor de luptă, atâta timp cât fandositul de el zboară mai ceva ca gândul, aşa că nu ne rămâne decât să ne răfuim cu el în plan conceptual, unde la o adică putem oricând să-i demonstrăm că nu există.

Ce-i drept, nu la fel de lesne stau lucrurile cu inima, adăpostul preferat al răului, de unde acesta conduce lumea şi unde până în clipa de faţă nu se simte serios ameninţat nici de fumul de tămâie, nici de eficacitatea leacurilor ori de precizia transplanturilor...

Şi iac-aşa, încă din zorii cugetării sale, omul s-a străduit să elaboreze teorii cât mai subtile şi mai convingătoare despre bine şi rău. Lucrurile au mers târâş-grăpiş până în vremea lui Platon, când acest mare pontif al gândirii umane a spus-o cât se poate de răspicat: Adevărata lume este cea a arhetipurilor sau Ideilor (ex. Ideea de frumos sau „frumosul în sine”), esenţe suprasensibile care sunt dominate şi pătrunse de Ideea de bine, un principiu suprem de natură divină!

Potrivit teoriei platoniciene, obiectele percepute prin simţuri nu ar fi decât umbre sau cópii degradate ale Ideilor şi nu ar avea realitate decât în măsura în care participă la Idei. Întrucât din totdeauna au fost oameni care au dorit în mult mai mare măsură să ştie decât să aibă (din fericire pentru omenire încă mai există asemenea visători de mare preţ şi în zilele noastre), Platon a decretat că ştiinţa adevărată nu poate avea alt obiect decât Ideile şi că lucrurile sensibile pot fi numai obiectul opiniei (doxa).

(N.B. Kalokaghatonul sau obsesia îmbinării dintre bine şi frumos este o splendidă împlinire a acestei aspiraţii platoniciene.)

Autoritatea filosofiei platoniciene a fost într-o vreme atât de mare încât la circa 1000 de ani de la elaborarea ei, mult enigmaticul şi surprinzătorul filosof David ni se dezvăluie ca un neoplatonic get-beget, foarte grijuliu cu distincţia operată de Maestru în rândul arhetipurilor sale. Căci spunea David: „Iar binele este mai de preţ ca adevărul, ca fiind mai universal”.

Dar – fapt valabil şi pentru filosofia platoniciană – există un miraculos raport intrinsec între farmecul şi influenţa exercitată de marile creaţii ale omenirii: Chiar dacă autoritatea exercitată de ele asupra spiritualităţii şi înţelepciunii universale cunoaşte perioade de recul sau – mai exact – de relaxare, influenţa potenţială nu scade, ci dimpotrivă sporeşte, graţie farmecului lor inalterabil.

*

Şi atunci, noi ce de azi, ce trebuie să înţelegem prin bine, după ce atâtea minţi luminate s-au străduit să descojească noţiunea şi s-o desfacă în bucăţi ca pe o portocală şi după ce avem ştire (cunoaşterea ar fi după acelaşi Platon o reamintire) că întreaga istorie umană se prezintă ca o nesfârşită listă a frământărilor şi suferinţelor umane, a ciocnirilor (Hegel le spunea coliziuni) dintre bine şi rău, ciocniri din care răul de regulă iese biruitor, dacă ar fi să ne gândim doar la uriaşele cohorte ale celor căzuţi în războaie ori ale celor seceraţi de epidemii, ba chiar la vremurile de azi, când atâţia şi atâţia semeni de-ai noştri sunt înghiţiţi cu fulgi cu tot de Molohul ambiţiei şi trufiei, respectiv de cel al urii şi cruzimii?!

E clar, prin bine trebuie să înţelegem nu doar o speranţă şi o aspiraţie mereu perfectibilă în urcuşul anevoios al omului înspre Binele suprem. Căci binele este o valoare cu caracter istoric, care diferă de la o epocă la alta, de la o categorie socială la alta, de la om la om.

Aflăm, astfel, că mai presus de binele hedonic sau cirenaic, cel creat în secolul al IV-lea î.e.n. de filosoful Aristip din Cirene, şi mai presus de utilitarismul cantitativist al lui Bentham, se situează binele moral, adică binele suprem. De ce suprem? Pentru că un asemenea bine presupune unitatea fondului şi a formei, altfel spus îmbinarea efortului depus întru desăvârşirea continuă (ca de pildă renunţarea la anumite plăceri), cu conştiinţa binelui – forma subiectivă adecvată. Ori forma conştientă a binelui necesită o serie întreagă de procese intelective, volitive şi afective, cum ar fi: actul de deliberare (premeditare) şi alegere, scopul moral, intenţia morală, mijloacele morale adecvate, judecăţile morale, motivele morale. Vine apoi forma corespunzătoare a manifestărilor exterioare, prin care se exprimă elementele conştiinţei morale, căci binele moral este funcţia socialului.

În ceea ce priveşte răul, văzut ca funcţie a antisocialului, deosebim un rău biologic (boală, suferinţă), de un rău datorat cataclismelor naturale şi mai ales de un rău moral, care de regulă se identifică cu egoismul şi individualismul. De precizat că răul social-economic, politic sau ideologic poate favoriza apariţia răului moral în viaţa oamenilor (unii criminali caută ca prin atrocităţile comise să-şi răzbune suferinţele şi frustrările îndurate în copilărie), după cum un rău social şi moral poate fi în acelaşi timp un bine individual, cel puţin la nivel sensibil (hedonic sau utilitar).

Două concluzii se desprind din această scurtă expunere asupra răului:

1) Asemenea binelui, răul este noţiunea polară ce aparţine moralei, prin urmare orice greşeală este un rău, întrucât greşeala este de ordin moral, pe când eroarea este de ordin logic;

2) Relativitatea celor două noţiuni polare, ştiut fiind că în dezvoltarea lor istorică binele şi răul se transformă deseori în contrariul lor. Astfel, în societăţile antice, nimeni nu vedea vreo contradicţie între a fi civilizat şi a-i tratata cu cruzime pe sclavi. Tot aşa, în Evul Mediu se considera un lucru firesc în a-ţi lichida fizic adversarii politici şi în a arde pe rug ereticii şi vrăjitoarele.

*

Iar acum, după aceste precizări, ce putem spune: Există sau nu există un rău absolut? Deşi suntem înclinaţi să-i acceptăm fiinţarea şi prezenţa neîncetată în noi şi în afara noastră sub numele de Satana, corect este să presupunem că acest neobosit inspirator al răului nu întruchipează nici pe departe absolutul.

A crede despre diavol că este absolut, înseamnă a aduce atingere Absolutului divin, despre care ştim că este mai dinainte de toţi vecii şi că toate El le-a făcut. Prin urmare, toate cele existente în nesfârşitul văzutelor şi nevăzutelor Îi sunt ulterioare şi subordonate. A crede despre rău că este absolut, se cheamă a-l ridica pe aceeaşi treaptă de măreţie cu Dumnezeul atotputernic, despre care suntem îndemnaţi să credem că este triunic, nicidecum quatrounic sau chiar cu totul inexplicabil pentru echilibrul credinţei şi al logicii noastre umane.

De altminteri, Biblia ne dă asigurări că răul nu poate fi absolut prin aceea că el nu este considerat nici etern (zilele lui sunt numărate) şi nici atotputernic (n-a îndrăznit să se atingă de Iov fără acordul adevăratului Creator). Ori e de la sine înţeles că nu se poate vorbi de absolut fără atributele eternităţii şi atotputerniciei...

La fel de neînţelept ar fi să se creadă că binele şi răul coexistă în persoana lui Dumnezeu, atâta timp cât Biblia, bunul simţ şi un filosof de gabaritul lui Platon ne încredinţează că Binele este un principiu suprem de natură divină. Ba mai mult, gânditori teologali de talia lui Augustin şi Thomas d’Aquino au văzut în rău un parazit ontologic al binelui, un ceva fără esenţă atunci când dispare identitatea binelui. De exemplu, spuneau ei, copacul reprezintă un bine, iar putregaiul ceva rău. Dar când putregaiul cotropeşte tot copacul, nu mai rămâne nimic.

Să mai subliniem că răul absolut este inacceptabil şi din următorul motiv, de unde - de altminteri - decurge putinţa de îngenunchere a păcatului şi de întoarcere a păcătosului: Oricine săvârşeşte o abatere de la normele de convieţuire socială, implicit un păcat, de fapt urmăreşte ca în acest mod să-şi adjudece un bine personal! Poate că de aceea în creştinism, cu certitudine că în toate marile religii, nu există păcătoşi incurabili şi deşeuri biosociale. Sub coaja răului zace întotdeauna binele potenţial, care prin voinţă, căinţă şi perseverenţă ajunge să triumfe acolo şi atunci când este cu adevărat dorit.

Putem spune, aşadar, că scopul final al oricărui rău uman îl constituie obţinerea binelui (personal, de familie, de clan), numai că este greşită – sau, mă rog, taxată ca atare – calea pe care cel în cauză o apucă în vederea dobândirii acelui bun sau bine. Legalmente vorbind, singura cale admisă pentru însuşirea unui bun sau pentru sporirea binelui este calea normală, adică cea urmată de marea majoritate a semenilor în conformitate cu poruncile Decalogului şi în conformitate cu actele normative ale fiecărui stat civilizat în parte, respectiv cu normele universale ale convieţuirii umane paşnice.

Însă noţiunile de normal şi normalitate necesită ele însele o cercetare atentă, atâta vreme cât legile morale generale, la fel ca cele cetăţeneşti, devin inoperante în cazul atâtor învârtiţi cu ifose şi pretenţii de oameni onorabili, care se văd la un moment dat în vârful piramidei sociale, după ce au pus umărul la răsturnarea ei valorică şi la apoi la o penibilă încercare de reaşezare a ei cu vârful în jos. Asta da normalitate...

Revenind la firul epistolei noastre după acest intermezzo, fac următoarele precizări:

a) Cu toate că întreaga ta viaţă te-ai dovedit un bun şi pios evreu, totuşi coreligionarii noştri n-au scăpat de înjurăturile tale;

b) A fost o perioadă din viaţa mea când m-am considerat ateu şi socialist. Apoi o altă perioadă când am citit nu doar cu entuziasm, ci şi consistent din Spinoza, Darwin şi Nietzsche. Iată de ce actuala perioadă, în care mă simt irezistibil atras de ştiinţă (în mod deosebit de teoria relativităţii) şi de problemele iudaismului, nu face decât să-mi întărească convingerea cum că fundamentele moralei sunt aceleaşi în toate timpurile şi pentru toţi oamenii, fie ei evrei sau neevrei.

*

Dragă tată,
Merită să-ţi reamintesc că ţi-ai impus voinţa şi în studiile universitare pe care le-am urmat. În stilul ce te caracterizează atât de bine, adică fără a te sinchisi câtuşi de puţin de dorinţele şi pasiunile mele (deja începusem chimia, apoi m-am orientat spre germanistică), tu ai tăiat nodul gordian scurt şi categoric: „Ai să faci dreptul”! Şi aşa a rămas, căci eu cu firea mea blajină şi sperioasă, m-am grăbit să-ţi fac pe voie. Adevărul e că am procedat cât se poate de rezonabil, deoarece atunci şi mai târziu a fost definitiv exclusă problema alegerii, că doar nu erai tu omul să stai la târguială cu mine, de vreme ce deciziile tale trebuiau să aibă pentru mine greutatea unor legi inexorabile.

O, să nu crezi că-ţi fac vreun reproş pentru profesiunea impusă! Întâi de toate pentru faptul că alegerea n-ai făcut-o la întâmplare, ci printr-o judicioasă cumpănire între caracterul ei profitabil şi setul de însuşiri cu ajutorul cărora urma să o exercit în viitor fără a mă face de râs. Iar aici, în alegerea grijulie a viitoarei profesiuni, am apreciat simţul practic al rasei mele în general, al tău în particular. Privind în jurul meu, am constatat că cei mai mulţi dintre coreligionarii noştri optau pentru meserii bănoase, care totodată le confereau o poziţie solidă în clasa de mijloc: medici, avocaţi, bancheri, ingineri. Unchiul meu, în biroul căruia mi-am făcut practica după absolvirea facultăţii, este cel mai nimerit exemplu în acest sens...

Mai târziu, studiind temeinic problemele iudaismului, mi-am dat seama că banul şi poziţia în societate sunt inseparabil legate, dar că ele – în general vorbind – nu au acţionat ca nişte scopuri în sine, ci s-au dovedit a fi pârghiile miraculoase cu ajutorul cărora evreii de pretutindeni au biruit toate vitregiile istoriei lor multimilenare şi s-au salvat ca popor.

Este adevărat că din rândul evreilor s-au ridicat şi acele vârfuri aducătoare mai degrabă de faimă decât de bani, aşa ca Moise, Josephus Flavius, Nostradamus, Spinoza, H. Heine, Karl Marx, Sigmund Freud şi Albert Einstein, pentru a numi doar câţiva dintre acei celebri gânditori, scriitori şi savanţi, în care rasa noastră s-a dovedit extrem de prolifică. Iar ei, în virtutea solidarităţii impusă de perioada catedocraţiei (perioada resemnării) şi a religiei noastre congregaţionaliste, şi-au avut partea lor însemnată la apărarea neamului şi credinţei.

Chiar dacă nu-mi face plăcere, adevărul – al cărui umil slujitor, după modelul lui Spinoza, mă declar – mă obligă să menţionez două categorii aparte de evrei faimoşi: unii, aşa ca Heinrich Heine şi Karl Marx, care nu-şi mai recunoşteau după botez originea şi neamul, ba chiar dobândeau apucături antisemite (Marx, bunăoară, îl poreclise pe socialistul Ferdinand Lasalle „baronul Iţic” şi „negroteiul evreu”, iar despre evreii polonezi spunea că sunt „cea mai scârboasă dintre toate seminţiile”); alţii, aşa ca Roza Luxemburg, Leon Troţki (născut Lev Davidovici Bronstein) sau scriitorul comunist Isaac Babel, care, printr-un inexplicabil proces de natură ideologico-morală, s-au transformat în evrei neeevrei, adică au devenit nişte automate nesimţitoare la tot ce ţinea de omenesc, de ei servindu-se copios revoluţia socialistă.

Aşa cum deja am lăsat să se întrevadă din însemnările despre bine şi rău, opinia mea – fireşte, diametral opusă de cea a evreilor fundamentalişti – este că în fiecare dintre noi trăieşte şi acţionează Iisus Hristos, Acel unic evreu integral îndumnezeit, Căruia i se datorează singura şi adevărata revoluţie săvârşită în istoria umană, graţie adâncimilor sufleteşti şi întinderilor în timp şi spaţiu unde continuă să lucreze până la atingerea scopului divin anunţat în urmă cu 2000 de ani...

Al doilea motiv, dragă tată, pentru care nu-ţi fac imputări în legătură cu profesiunea, decurge de-acolo că facultatea urmată la porunca ta nu m-a îndepărtat nicicât de literatură şi filosofie. La vremea respectivă gusturile mele intelectuale nu se îndreptau înspre bizar, grotesc sau pretenţios, ci spre tot ce e mare, sănătos şi solid construit.

Astfel, deşi Oscar Wilde era pe-atunci în mare vogă atât în Anglia cât şi pe continent, eu i-am dezavuat cu fermitate cinismul spumos şi decadentismul primejdios pe care le înfăţişează cu binecunoscuta-i vervă, îndeosebi în romanul Portretul lui Dorian Gray: acela al frumuseţii estetice care ia locul desăvârşirii morale, ori acela „al frumosului care e mai mult decât binele, căci el cuprinde binele” (celebra afirmaţie a tânărului Goethe), şi pe care autorul a pus-o să slujească principiul parnasian al impersonalităţii artei.

Ceea ce, pe de altă parte, nu m-a împiedicat să-i apreciez în acelaşi roman subtilitatea şi justeţea unei judecaţi ca: „În ziua de astăzi oamenii cunosc preţul fiecărui lucru şi valoarea nici unuia”, afirmaţie corectă la adresa găunoşeniei aristocraţiei engleze din timpul său, precum şi splendidul volum de confesiuni De profundis, care înfăţişează radicala transformare morală a autorului după scurgerea celor doi ani de muncă silnică, pedeapsă primită pentru corupere de minori.

Lecturile mele predilecte se îndreptau spre Byron, Stendhal, Flaubert, Stifter, Th. Mann, H. Hesse, Strindberg, iar mai târziu spre marea literatură rusă: Puşkin, Gogol, Dostoievski, Tolstoi.

Deşi sunt convins că prea puţin te interesează opiniile mele despre autori şi cărţi (niciodată nu te-ai omorât cu cititul), totuşi, dragă tată, întrucât am rămas profund impresionat de frumuseţea şi eficacitatea artistică a spovedaniei, modalitate narativă în care excelează Dostoievski, îmi voi continua această spovedanie sui-generis, mărturisindu-ţi că în marea literatură rusă din secolul al XIX-lea l-am descoperit pe încântătorul G.P.Danilevski, din opera căruia am citit pe nerăsuflate romanele Mirovici şi Prinţesa Tarakanova.

Impresiile cu care am rămas după citirea lor s-au dovedit atât de viguroase, încât nu mă pot înfrâna să nu ţi le împărtăşesc. Ambele sunt romane istorice, cu subiecte centrate pe două episoade palpitante petrecute în timpul domniei Ecaterina a II-a. Primul roman tratează încercarea temerară a ofiţerului Vasili Mirovici de a-l elibera din detenţie pe prinţul Ioan Antonovici, cel care în copilărie a domnit timp de 404 zile sub numele de Ioan al II-lea, iar apoi – aidoma enigmaticului „Om cu masca de fier” – din raţiuni politice este închis, singur ori împreună cu familia, mai bine de 20 de ani. Singura lui vină, pentru care nu găseşte înţelegerea punerii în libertate nici la Ecaterina a II-a, ţarina care ajunge pe tronul Rusiei printr-o lovitură de palat, este aceea că s-a născut într-o ramură împărătească colaterală (este strănepotul lui Ivan, fratele lui Petru cel Mare) şi că prezenţa lui în ţară ori în străinătate ar putea crea tulburări politice cu mult mai grave ca răscoala lui Pugaciov.

Acestea fiind vremurile şi oamenii, lui Mirovici nu-i este dat să-şi ducă la bun sfârşit misiunea asumată: potrivit ucazului împărătesc, tânărul prinţ este asasinat de paznicii săi înainte de apariţia eliberatorului, iar acesta, socotindu-se învins de însuşi destin, se predă, este arestat, întemniţat şi în final decapitat.

Prinţesa Tarakanova descrie o altă pagină tenebroasă şi însângerată din timpul domniei Ecaterina a II-a. Declarându-se fiica nelegitimă a ţarinei Elisabeta, fiica naturală a lui Petru cel Mare, eroina cu acest nume emite pretenţii la tronul Rusiei. Dar amintirile şi dovezile ei scrise în legătură cu descendenţa sunt teribil de confuze, fapt pentru care Ecaterina şi anturajul ei consideră că pretendenta nu-i decât o impostoare sâcâitoare, personaje de care istoria Rusiei nu a dus lipsă, dacă ar fi să ne gândim doar la Grişka Otrepiev, celebrul călugăr care la fel a emis pretenţii la tron după ce s-a dat drept ţareviciul Dmitri, fiul lui Ivan cel Groaznic, asasinat de Boris Godunov.

Argumentul forte al celei ce-şi spune prinţesa Tarakanova este marea asemănare la chip cu defuncta ţarină. Dar Ecaterina nu se lasă impresionată de acest argument, ci porunceşte să fie capturată în Italia, unde ea-şi afişa pretenţiile. Ceea ce se şi întâmplă printr-un şiretlic nedemn al contelui Orlov, după care prizoniera este transportată în Rusia, mai exact în Petersburg, unde va fi întemniţată în Fortul lui Aleksei.

Aici, fără a se ţine cont de faptul că este însărcinată şi că suferă de tuberculoză galopantă, încăpăţânata pretendentă este supusă la un regim de detenţie din ce în ce mai sever, doar-doar se va căi pentru înşelăciune şi-şi va divulga complicii. Nu se întâmplă nici una nici alta, căci îndată după naşterea unui băieţel (fiul nelegitim al lui Orlov), ea moare, jurând în faţa preotului pe patul de moarte că este îndreptăţită la tronul Rusiei.

Două cărţi tulburătoare care ilustrează atât jocurile derutante ale hazardului, cât şi amestecul dintre măreţie, cruzime şi ticăloşie...

Revenind după această digresiune la firul scrisorii noastre, te înştiinţez, dragă tată, că în calitate de angajat m-am străduit din răsputeri să-mi fac datoria, chiar dacă rapoartele conştiincios întocmite îmi răpeau timpul pe care aş fi fost atât de fericit să-l dedic scrisului. Şi cum la acea vreme capul îmi era doldora de idei socialiste, nu-i de mirare că pe lângă celelalte angarale sâcâitoare, mă interesau în cel mai înalt grad problemele muncitorilor.

Câţiva ani mai târziu, mai precis după înfăptuirea revoluţiei bolşevice din Rusia, informându-mă în legătură cu evoluţia evenimentelor din primul stat proletar de pe glob, aveam să aflu lucruri atât de stânjenitoare, încât ele m-au lecuit pentru totdeauna de toate visurile socialiste. Cum o bună parte din notiţele mele de-atunci şi de mai târziu le-am rătăcit, ori cu bună ştiinţă le-am azvârlit în foc, încerc în cele ce urmează să reconstitui esenţa concepţiilor mele cu privire la marxism şi bolşevism:

În anul 1917, în toiul primului război mondial se dezlănţuia în Rusia ţaristă revoluţia bolşevică. Se poate spune că pe fondul crizei generale a capitalismului, a apărut şi s-a acutizat criza politico-ideologică din imperiul ţarist, lucru de care au profitat Lenin şi ciracii săi pentru triumful ideilor bolşevice, în prima instanţă o mişcare gândită în străinătate ca o forţă de şoc pornită din interior în vederea demoralizării armatelor ruseşti, respectiv pentru înlesnirea victoriei armatelor germane asupra tuturor adversarilor săi, mai apoi înţeleasă ca un instrument eficace în lupta pentru putere şi ca rampă de lansare a revoluţiei mondiale, altfel spus a exportului generos de bolşevism.

Fără a lua aminte la duritatea mijloacelor întrebuinţate împotriva adversarilor de idei (eseri, menşevici, burghezi etc.), la vremea respectivă se considera că victoria bolşevicilor în cea mai întinsă ţară de pe planetă, constituie o încurajatoare împlinire a profeţiilor lui Karl Marx în legătură cu necesitatea trecerii omenirii de la capitalism la comunism.

Atîta doar că Marx şi-a elaborat profeţiile şi teoriile politico-ideologice fără a se gândi măcar o clipă la Rusia ţaristă, căci la acea vreme, viitorul stat al dictaturii proletariatului părea strivit sub greutatea problemelor de sorginte feudală (iobăgia, învăţământul, administraţia ş.a.m.d.) cu care se confrunta. Bun şi profund cunoscător al economiilor din Germania şi Anglia, de altminteri cele mai avansate economii ale timpului, Marx era deplin convins că – potrivit legităţilor materialist-istorice elaborate de el – veriga cea mai propice pentru începerea epocii comuniste va fi cea din ţările puternic industrializate, unde atât nivelul general al conştiinţei sociale, cât şi formele concrete de organizare şi protest ale proletariatului se constituiau în convingătoare argumente ale acestei predicţii.

N-a fost să fie aşa, bolşevismul a dat buzna în imensitatea Rusiei, unde efectiv şi-a făcut de cap sub bagheta lui Lenin şi apoi la comanda autocratică a lui Stalin, ceea ce dovedeşte fără putinţă de tăgadă că istoria, înţeleasă ca suma faptelor umane remarcabile şi memorabile, nu consimte să se orânduiască după vrerea şi previziunile oamenilor, oricât ar fi aceştia de mintoşi sau firoscoşi. Istoria este expresia vie şi deseori încifrată a voinţei divine, care acţionează cu forţa exemplelor asupra tuturor oamenilor înţelepţi, dar îşi arată favoarea în sensul redempţiunii doar în cazul câtorva aleşi...

*
Dragă tată,
Am lăsat la urmă două dintre componentele fundamentale ale omenescului, indispensabile întru caracterizarea corectă a artistului, respectiv a gânditorului:

a) Căutarea binelui, frumosului şi adevărului în viaţă şi în producţiile artistice;

b) Căutarea Absolutului printr-o neobosită alimentare din izvoarele eterne ale sacrului.

N-am idee ce ştii tu despre activitatea mea literară, cu toate că volumul Un medic de ţară ţi l-am dedicat ţie. În mod sigur mai nimic, fie din cauza dispreţului cu care tu de regulă cinsteşti atari preocupări, fie din cauza esoterismului în care de la bun început s-au drapat scrierile mele, fapt care a făcut ca ele să circule într-un cerc restrâns de prieteni şi de, hai să le zicem, iniţiaţi în mersul fenomenului literar.

Iar esoterismul nu este altceva decât rezultatul convergenţei a doi factori: pe de o parte concepţia mea despre lume, ridicată la nivel artistic cu ajutorul unor mijloace literare specifice; pe de altă parte neîncrederea mea persistentă în valoarea propriilor creaţii literare.

Aproape tot ce am scris şi publicat până în prezent se datorează încurajărilor insistente ale nepreţuitului meu prieten Max Brod, care se lăsa dus într-un asemenea hal de încrederea lui oarbă în harul meu literar, încât ajungea să-mi smulgă manuscrisele din mână, nu care cumva să le distrug...

În semn de mare preţuire pentru tine, dragă tată, îţi voi face o destăinuire, cu care nu l-am cinstit nici pe Max Brod şi nici suita mea de logodnice, cu toate că aceştia trăiau cu convingerea că m-au pătruns până în rărunchi şi că deci îmi cunosc la centimă tribulaţiile literare.

Iată despre ce este vorba. Pentru toţi acei care mi-au citit producţiile literare, eu sunt receptat prin excelenţă ca prozator – autor de romane, povestiri şi scrisori. Ei bine, lucrurile nu stau chiar aşa, întrucât aidoma celor mai mulţi dintre tinerii care se avântă pe tărâm literar, eu am început cu felurite însăilări şi versificaţii ce se vroiau poezie. Dar n-am stat mult pe gânduri cu ele şi le-am aruncat pe toate în foc, după ce m-am dumirit cu ce valori ar trebui să-mi măsor sărmanele mele forţe. Că doar nu-i de ici de colea să te iei la întrecere cu acei poetaşi vanitoşi, care – după modelul broaştei din fabulă – îşi umflă piepţii cu speranţa nemuririi şi care după primul volumaş publicat se îmbolnăvesc fără şanse de vindecare de ceea ce am putea numi narcisism cultural!...

Din acele producţii adolescentine mi-a rămas întipărită în minte una botezată Inimă rătăcitoare, nu pentru că, vezi Doamne, ea ar avea vreo valoare artistică deosebită, ci pentru acel grăunte profetic al nevoii resolidarizării umane prin iubire şi trecere hotărâtă la dezarmare:

Mi-am smuls inima din piept/ şi i-am făcut vânt în lumea largă;/ mă săturasem să-i tot port de grijă,/ iar ea să-mi doară preaplăcutul/ taman când viaţa mi-i mai dragă./ Binecrescut cum sunt,/ i-am ajutat la-mpachetat:/ ici lada cu aducerile-aminte,/ dincolo racla presentimentului ventriculat./ Apoi m-am culcat/ şi-am tot zăcut/ ani după ani,/ fără dorinţi/ şi fără căinţi,/ până-ntr-o zi/ când din trecut/ a apărut şi-a tot crescut/ dorul de contemporani./ Dar, măre Doamne,/ cum aş putea să topesc/ gheaţa termonucleară/ dintre oameni şi popoare,/ când propria-mi inimă/ departe de mine se zbuciumă?/ Aşa că mi-am luat traista-n băţ/ şi-am purces în căutarea dânsei./ Dar cum era să-mi recunosc/ după ani de neiubire/ printre semenele ei dure/ inima-mi de mai anţărţ?/ Şi, totuşi, ea există/ printre maldărele de inimi/ azvârlite ecologic/ de-omenirea ce insistă/ să se-nchine la nimic./ Oameni buni ai acestei planete,/ rogu-vă să m-ajutaţi/ inima să-mi regăsesc/ altfel simt că-nebunesc!/ Împreună alte şanse-avem/ ştiut fiind că ea/ şopteşte-ntruna numele de Om.

...Aşa şi eu. Mi-am azvârlit inima în lumea largă în căutarea perechii potrivite. Şi chiar am găsit-o: de două ori pe cea a Felicei Bauer, apoi pe cea a Iuliei Wohrizek, iar la urmă pe-a Dorei Diamant. Dar de fiecare dată relaţiile s-au oprit la jumătate, fiindu-mi sortit să mă aleg cu cognomenul de etern logodnic. Şi, Doamne! Câtă nevoie aş fi avut de-o inimă caldă şi iubitoare de femeie, eu stingherul, indecisul şi preamuncitul de demonii singurătăţii...

Atunci mi-am căutat alinarea în călătorii, scris şi cugetare. Călătoriile la mare şi munte m-au ajutat să înţeleg că frumosul artistic – oricât ar fi el de izbutit, nu este la urma urmei decât o copie a frumosului natural, care în desăvârşirea sa se revelează omului sub chipul frumosului sensibil (adresat simţurilor sale): de la gingaşul tremur al unei frunze, pînă la veşnica nelinişte a mării şi la monumentalitatea cocoaşelor încărunţite de zăpezi ale culmilor ameţitoare. Iată, mi-am zis, de ce la grecii antici frumosul avea o preţuire de prim rang, astfel că uniunea sa cu binele în interiorul kalokaghatonului, reprezenta idealul uman suprem. Şi atunci i-am dreptate lui Plotin, acel divin gânditor neoplatonic, care a ridicat Frumosul la rangul de atribut suprem al existenţei: Pe bună dreptate Frumosul absolut a fost identificat de el cu Unul, adică cu Dumnezeu!

Pătruns de fiorul dorului după desăvârşit, am încercat eu însumi să definesc frumosul omniprezent, acest tot inepuizabil cu vocaţia panteismului. Dar oricât mi-am dat silinţa, definiţa nu vroia în ruptul capului să se lege după canoanele logicii. Neavând încotro, a trebuit până la urmă să mă declar mulţumit cu următoarea descriere: Frumosul este graţia divinului, ce-şi pune amprenta eternităţii pe fruntea prezentului; este zborul sufletelor însetate de lumină, deasupra abisurilor şi tenebrelor istoriei; este testamentul omenirii pecetluit cu sângele Mântuitorului; este sublimul tablou nicicând încheiat al inimilor sfâşiate de iubire; este vioara nevinovăţiei, pe care alunecă arcuşul plăsmuit din lumina începutului; este eterna odă a bucuriei că trăim şi că nu vom lăsa să se stingă torţa vieţii pe această planetă spălată cu lacrimile suferinţelor şi căinţelor, dar şi cu cele ale preaplinului fericirii de-a iubi, lupta şi izbândi...

Scrisul m-a ajutat să făuresc frumosul artistic după slabele mele puteri şi să caut binele, scotocind după el atât prin minţile şi sufletele personajelor zămislite de mine, cât şi prin hăţişul relaţiilor statornicite între ele.

Cât priveşte adevărul, la începutul căutărilor mele am mers pe urmele inegalabilului Spinoza, că doar el spunea că „scopul vieţii nu constă în putere, bogăţie sau voluptate, ci în căutarea dezinteresată a adevărului”. „Admirabil din punct de vedere moral”, mi-am zis eu, „dar ce este adevărul tot n-am aflat”.

Aşa că trecând peste explicaţia reducţionistă (deci total nesatisfăcătoare): Adevărul rezidă în acordul dintre teorie şi realitate după unii, dintre idee şi utilitate după pragmatişti, am mers mai departe cu căutările, şi iată-mă ajuns la memorabilă scenă cu Iisus adus în faţa lui Pilat (Evanghelia după Ioan, 18/38). Pe moment m-a încercat o mare deziluzie, căci la întrebarea procuratorului: „Ce este adevărul?”, el nu primeşte nici un răspuns de la Iisus, ba mai mult, însuşi capitolul respectiv se încheie cu această întrebare capcană, aparent fără răspuns.

Însă răspunsul ne este oferit de aceeaşi Evanghelie (14/6), unde Iisus afirmă cât se poate de tranşant: „Eu sunt calea, adevărul şi viaţa”, apostolului Ioan rămânându-i să pună punctul pe „i” cu precizarea: „Adevărul vă va face liberi”!

„Iată”, mi-am spus, „temeiul tăcerii lui Iisus. Doar afirmase cu altă ocazie că numai prin El oamenii ajung să cunoască adevărul mântuitor. Ba mai mult, aceasta-i şi singura cale care duce la adevărata libertate, căci în vecinătatea Absolutului dispar pentru totdeauna antinomiile de felul libertate-necesitate.”

Lecturile atente din iudaism şi creştinism m-au ajutat să-mi formez despre Absolut următoarea concepţie: Dumnezeu este totuna cu absolutul şi veşnicia. El stă faţă-n faţă doar cu Sine Însuşi, ca atare se poate defini clar şi concis doar prin propoziţia tautologică de esenţă translogică, hărăzită auzului lui Moise: „Eu sunt Cel ce sunt”! Întreaga existenţă iradiază de la El şi trebuie să-L privească pe El, ba mai mult, să conveargă înspre El, deoarece El este aici şi pretutindeni, Unul etern viu în multiplicitatea lumii, „sfera cu centrul oriunde şi circumferinţa niciunde”, după cum inspirat afirma Master Eckhart.

Revenind la panteismul lui Spinoza, prin care acesta încerca să rezolve problema raportului dintre trup şi suflet, să ştii, dragă tată, că teoria nefericitului nostru compatriot m-a interesat în cel mai înalt grad, întrucât prin raportare la situaţia noastră, ea ne oferă o explicaţie pe cât de simplă, pe atât de exactă a tensiunilor dintre noi: tu toată viaţa te-ai luptat să ai, deci eşti trupul (materia), în vreme ce eu vreau să ştiu, prin urmare reprezint sufletul (duhul). Or, concepţia ocazionistă susţine că acordul dintre trup şi suflet se realizează doar prin intervenţia lui Dumnezeu. Înseamnă că şi nouă ne-a rămas o singură şansă: să implorăm ajutorul divin!...

Exerciţiile mele conceptuale şi stilistice pe marginea acestui subiect s-au concretizat în studiul A fi duh sau a fi trup:

S-ar putea ca unii dintre cititori să nu fie de acord cu tema sintetizată în acest titlu, care-şi ascunde seriozitatea sub aparenţa sa jucăuşă. Între noi fie vorba, nu aspir nici cât negru sub unghie la uniformitatea opiniilor. Din următoarele două motive:

1) Trăim într-un stat cu o democraţie cel puţin curioasă dacă nu chiar originală, unde opiniile nu au fermitate şi atitudinile nu urmează calea regală a angajamentelor asumate, ci ele basculează cu lejeritate între o tiranie, e drept că doar vag resimţită, şi o anarhie fără jenă afişată pretutindeni în jurul nostru. Cu toate astea, pe cine mai deranjează faptul că tirania este anarhia ingenios camuflată a canaliei de sus, iar anarhia este respingătoarea tiranie a canaliei de jos?!...Şi fiindcă mai sus aminteam de democraţie, ţin să precizez că în această chestiune am părerile mele pe care voi căuta să le detaliez cu altă ocazie. Iată de ce nu pot să nu fiu de acord cu Georges Bernanos, după care democraţia modernă este invenţia intelectualilor, respectiv cu cea exprimată de Julien Benda: „Democraţia este accesul maselor la susceptibilitatea naţională.

2) Bolşevismul a decretat unanimitatea obligatorie, şi în acest chip a suprimat libertatea de-a alege.

Revenind la subiectul dezbaterii, este posibil ca unii să spună că la alcătuirea titlului m-am pretat la un simplu şi gratuit joc de cuvinte. Căci, vor mârâi ei, cum e posibil ca în viaţă fiind să tinzi la starea de duh? Nu cumva, se vor întreba ei, aici mai degrabă se ascunde îndemnul la necontenita pregătire pentru moarte, pentru acel înfricoşător pas prin care se face trecerea de la fiinţă la nefiinţă?

Nu pot decât să-i salut pe cei care vor sesiza un avertisment voalat la necontenita priveghere, întrucât se ştie prea bine că a trăi înseamnă a muri niţel în fiecare clipă. Ori tocmai aici omul înzestrat cu raţiune şi conştiinţă se deosebeşte de celelalte vieţuitoare: El există, adică are conştiinţa finitudinii sale în această lume, unde mai devreme sau mai târziu va lua seama că este un nevrednic călător!

Astfel stând lucrurile, merită să ne întrebăm, care călător s-ar dovedi atât de neghiob încât să-şi împovăreze vreuna din călătoriile sale minuţios pregătite cu fel de fel de fleacuri şi hârburi. Îndeosebi atunci când îl avem în vedere pe pragmaticul şi atât de comodul om al zilelor noastre. Ei bine, dacă ar fi vorba de o călătorie de afaceri ori de un de plăcere, se subînţelege că omul nostru şi-ar lua cu sine doar strictul necesar, astfel încât ea (călătoria) să nu se transforme într-un calvar al hămălelii, şi pentru ca el – surâzător şi destins – să poată aspira prin toţi porii senzaţiile după care aleargă cu limba scoasă şi care-i crează iluzia că-şi trăieşte din plin viaţa. Iar această iluzie este întreţinută de întregul şir la generaţiilor anterioare, căci aceştia prin întreaga lor contribuţie la sporirea prosperităţii (a se citi aberanta triadă: consum-comoditate-confort), n-au făcut decât să o ridice la rangul de lege pentru ziditorul tot mai grăbit şi mai blazat al actualei civilizaţii.

Însă comportamentul omului în general, al omului modern în special, nu face decât să scoată în evidenţă surprinzătoarea contradicţie după tiparul căreia se străduieşte cu tot dinadinsul să-şi toarne istoria năzuinţelor şi a înfăptuirilor sale. Căci, deşi până la urmă ajunge să se convingă de găunoşenia şi efemeritatea întristătoare a grosului întreprinderilor sale, lucru demonstrat cu claritate atât de religiile universaliste (că doar tocmai de aceea ele au devenit universaliste!), cât şi de marii înţelepţi ai lumii, totuşi omul continuă să se conducă cu precădere după legea trupului şi să acorde legii spiritului o îngrijorător de mică atenţie. Faptul acesta devine în egală măsură dezgustător şi alarmant pentru morala în rapidă disoluţie (minciună la tot pasul, hoţie la toate nivelele, sex, violenţă, droguri etc.), dacă luăm aminte la tertipurile unor pretinşi păstori de suflete, care una spun în teorie, însă în realitate aleargă mai dihai ca cei mai hrăpăreţi dintre enoriaşi după bunuri pământeşti şi plăceri trupeşti.

Cu toate că sunt arhicunoscute, explicaţiile privitoare la actuala stare de lucruri nu au nici pe departe vlaga necesară să o schimbe întrucâtva în bine, atâta timp cât ghiftuitul şi prea plictisitul om modern va continua să gonească pe cărarea lată înspre pieire şi spre ratarea definitivă a mântuirii sale, întrucât lui nici prin cap nu-i trece că a cam sosit timpul să se oprească din această cursă sinucigaşă, să coboare din maşina de care este atât de satisfăcut, apoi să-şi ia crucea în spinare şi să o apuce pe cărarea îngustă şi bolovănoasă înspre crucea călăuzitoare de pe Golgota.

În pofida faptului că istoria omenirii ne oferă pilde memorabile în acest sens, totuşi trebuie să fim înţelegători că nu-i la îndemâna oricui să renunţe la plăcerile de-o clipă, pentru ca prin lepădarea de sine şi de bunurile pământeşti, să poată cunoaşte dulceaţa inepuizabilă a dragostei (darului) lui Dumnezeu şi prin ea a tuturor semenilor. De regulă, o asemenea schimbare esenţială are loc într-un moment de răscruce al vieţii: fie în urma unui groaznic accident, când cel în cauză scapă cu viaţă numai fiindcă a fost ocrotit de vrerea divină, fie în urma unei formidabile deziluzii, din care respectivul a înţeles că nu de la oameni trebuie să aştepte liniştea şi fericirea, fie în urma unei impresionante hotărâri, rezultat firesc al dizolvării propriei voinţe în imensitatea voinţei divine.

Este adevărat că şi cărturarii se leapădă în parte de lumea asta pentru a-şi împlini menirea. Dar una este lepădarea în vederea desăvârşirii morale şi a mântuirii şi cu totul alta lepădarea din trufie sau dezgust în vederea împlinirii cărturăreşti. Iar acei cărturari care urmează legea spiritului după capul lor, nu cred că pot emite pretenţii la suprema izbăvire, şi asta deoarece în ciuda eforturilor depuse şi a rezultatelor spectaculoase înregistrate, ei pe mai departe rămân numai trup şi numai lut.

Multe ar mai fi de spus, dar mă opresc aici: astăzi mă simt stors de vlagă, de ceva timp comunic cu cei din jur prin bileţele, durerile din gât sunt atroce, sfârşitul meu este aproape. Dar lucrul acesta nu mă sperie. Dimpotrivă, am speranţa reîntâlnirii noastre într-o lume mai bună ca asta , căci – nu-i aşa? – sufletu-i nemuritor.

P.S. Bruscările şi traumele de care am avut parte în copilărie, durerile şi decepţiile ce mi-au fost servite mai târziu de viaţă, iar în ultimii ani crucea grea ce-mi este dat să o duc, toate astea mi-au favorizat predispoziţia spre meditaţii sumbre în legătură cu fericirea umană. Nu ascund faptul că mânat de imboldul descifrării măcar în parte a tainelor înfricoşătoare în care este drapată existenţa omenească, am apelat la gândirea lui Nietzsche. Dar concepţiile acestui mare şi viforos rebel sunt total contraindicate oamenilor şi firilor nevolnice, căci gândirea lui aprigă îi preamăreşte pe supraoameni şi-i dispreţuieşte pe cei slabi, ba chiar se răfuieşte amarnic cu mila propovăduită de creştinism.

Atunci m-am aplecat tot mai mult asupra celor două mari şi tonifiante religii înfrăţite – iudaismul şi creştinismul, cu sentimentul nou şi înviorător că în acest chip poate că şi eu voi contribui cu o câtime la înfăptuirea ecumenismului atotcuprinzător...

(În acele incomparabile momente de elan şi speranţă, dat mi-a fost de la Dumnezeu să citesc Imitatio Christi, una dintre cărţile fundamentale ale omenirii, care cu toată încrederea pot fi aşezate în imediata vecinătate a Bibliei. Influenţa binefăcătoare a acestei superbe cărţi asupra mea s-a vădit de îndată în gândurile curate ce mi-au fost inspirate de ea: Pentru a scrie o carte nemuritoare aşa ca Imitatio Christi, nu-i de-ajuns să fii sincer şi bine intenţionat, nu-i de-ajuns de asemenea să fii tobă de carte ori plin ochi cu talent, ci e nevoie de acel ceva extrem de rar, dar esenţial şi înălţat până la transuman, care poartă numele de inspiraţie! Sub fiorul inspiraţiei şi atinşi de harul revelaţiei, aleşii întotdeauna vor săvârşi fapte ieşite din comun, cu atât mai uimitoare pentru cei din jur, cu cât înzestrarea lor intelectuală este departe de-a oferi explicaţii satisfăcătoare...Şi mai departe: Că Imitatio Christi este o carte senzaţională, rezultă şi de acolo că oriunde a-i deschide-o, de îndată eşti cucerit de adevărul şi frumuseţea inegalabilă a celor descrise...De altminteri, toate cele patru cărţi (părţi) alcătuitoare sunt înţesate cu fermecătoare cugetări, indestructibil articulate pe coloanele de marmură ale textelor biblice judicios selectate. De reţinut că cea de-a treia carte diferă de primele două atât în ceea ce priveşte întinderea (cuprinde 59 de capitole, adică mai multe decât toate celelalte trei la un loc), cât şi în ceea ce priveşte maniera de conglăsuire cu cititorul: Iisus Însuşi se adresează acestuia prin apelativul „Fiule”, ceea ce, evident, creşte cota ei de interes).

Însă cu toate că în desele mele ceasuri de restrişte, fericirile evanghelice au avut puterea să mă consoleze, totuşi ele n-au izbutit să mă convingă deplin şi pentru totdeauna. Ceea ce se cheamă că încă n-am ajuns la tăria adevăratei credinţe. Dar, mă rog, câţi dintre oamenii pe care-i cunosc pot mărturisi cu mâna pe inimă că şi-au crucificat îndoielile şi că au ajuns la înălţimea lui Immobilis in mobili (De neclintit printre cei şovăitori)?

Cu atari îndoieli şi poticneli, iată cum arată nucleul cugetărilor mele despre fericire:

Pentru unii dintre noi fericirea este iluzorie – o adevărată Fata Morgana. Poate din pricina nenumăratelor decepţii suportate în viaţă. De aici graba periculoasă din partea celor mulţi de a-i inhala fericirii parfumul îmbătător, atunci când năzdrăvana de ea consimte să-şi întredeschidă şi pentru ei corola minunilor de-o clipă. (Pesemne că din acest motiv amatorii de plăceri uşoare se tupilează după justificări de genul: „Avem o singură viaţă şi aceea scurtă”, prin urmare „Să ne bucurăm de clipa ce-o trăim”).

Dar dacă bucuria şi fericirea sunt virtualmente egoiste, nefericirea şi tristeţea manifestă apetit spre contagiune. De unde şi rigiditatea prost mascată, ori vaga compasiune a fericitului real sau închipuit la contactul nemijlocit cu durerea altora. Căci durerea, oricât ar fi ea de curajos controlată, totuşi devine jenantă şi dizgraţioasă pentru cineva cuprins de elanul debordant al poftei de viaţă. Evident că lucrurile iau o turnură perfect suportabilă, atunci când cele două chipuri – al bucuriei şi al durerii, se află la distanţa minimă prescrisă de reţetele ipocriziei civilizate, respectiv de cel al egoismului hipermodern, şi asta pentru că - o ştim cu toţii – poţi foarte bine să iubeşti întreaga omenire dintr-o atare poziţie strategică şi în acelaşi timp să urăşti de moarte omul care te calcă pe nervi cu negul lui de pe nas...

Dacă fericirea este scurtă şi tocmai de aceea amarnic regretată, de cele mai multe ori suferinţa se constituie într-o coordonată umană banală, ceea ce dovedeşte în ce grad alarmant ne-am obişnuit cu ideea că ea este capitalul exclusiv al dezmoşteniţilor şi dezrădăcinaţilor, în general al celor slabi şi fără noroc. Cum altfel am putea trece senini pe lângă ea, aproape fără să o băgăm în seamă?!

Fireşte că mi se poate replica: Fericirea se câştigă prin voinţă şi străduinţă necurmată! Drept urmare, în majoritatea cazurilor suferinţa este consecinţa logică a abandonării luptei cu vicisitudinile vieţii. Iar de-aici, din această poziţie conceptuală confortabilă, n-a mai rămas decât un pas mic până la a-l face vinovat de stare lui nenorocită pe însuşi nefericit. Căci ce-şi spun cei căptuşiţi cu bani, pentru a-şi adormi resturile de conştiinţă îngropate în osînză: „Cine ştie, poate că nefericitul x are vocaţia perversă a cultivării nefericirii”...

Mă rog, s-ar putea foarte bine să fie şi din ăştia. Cu toate astea, morala sănătoasă contrazice categoric o asemenea aserţiune inspirată de egoism. De ce? Din simplul motiv că ea este teoria cinică şi grozav de comodă a parveniţilor şi ciocoilor, ale căror bogăţii sunt mai mult sau mai puţin suspecte. Şi mai este modalitatea lor greţoasă de a-şi propti fericirea strâmbă cu nefericirea celor mulţi.

Păi cum altfel? Că doar numai o minte bolnavă s-ar putea gândi la cultivarea nefericirii în cazul cuiva care ajunge să-şi piardă slujba (astfel condamnându-şi familia la mizerie şi nefericire), întrucât se dovedeşte mai deştept decât şeful lui ranchiunos; sau în cazul altcuiva care, aidoma lui Iov, îşi pierde întreaga familie şi agoniseală în urma unui cataclism; ori în cazul celui de-al treilea, al cărui unic fiu suferă de ani şi ani de-o boală incurabilă, iar el sărmanul a cheltuit tot ce-a avut şi-şi sparge în continuare capul să găsească alţi bani pentru medici şi leacuri, căci tot mai speră că Dumnezeu în marea Lui milă i-l va face odată şi odată bine...

De aia zic eu că adevărata fericire, în egală măsură trainică şi viguroasă, provine din interiorul omului, iar seminţele ei dătătoare de rod bogat se numesc credinţă, milă, genenerozitate, precum şi iubirea neprefăcută a tuturor nefericiţilor. Căci Dumnezeu nu caută la averea ori la poziţia socială a omului, ci El se uită în inima acestuia, fapt pentru care înaintea Lui bogatul cărpănos este mai prejos ca săracul, iar geniul este egalul săracului cu duhul, ambii fiind făpturile Sale.

Adio, tată, şi fii binecuvântat! Nu ştiu cine a spus: „Din veac în slujbă viermii sunt,/ Sub glie-i văd rozând, rozând...” Eu îi văd şi-i aud de ceva vreme, dar nici vorbă să mă sperie. Mă întăreşte convingerea că sunt pregătit sufleteşte să mă prezint în faţa eternităţii.

George PETROVAI

Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți Sighet247 și pe Google News