Într-adevăr, căci dacă românii au primit de la Creator cu carul (trecut fabulos, țară nepereche în ceea ce privește bogățiile solului și subsolului), niponii au primit doar cu paharul (trecut situat între incert și modest, arhipelag fără egal în ceea ce privește frecvența cutremurelor și taifunurilor). Dar în pofida diferenței ca de la cer la pământ dintre coordonatele natural-existențiale (climă, sol, resurse etc.) ale celor două popoare, iată că astăzi Japonia se situează cu autoritate printre cele mai prospere țări ale planetei (ocupă locul doi în lume ca putere economică și financiară), pe când România se plasează cu o autoritate de-a-ndoaselea la coada țărilor din Uniunea Europeană, consolându-se (sic!) cu gândul că și-a creat în perioada postdecembristă o binemeritată faimă mondială la diverși indicatori ai nevredniciei cârmuitoare: alarmantul număr de decese (la mia de locuitori) din cauza cancerului și diabetului, numărul în continuă creștere al analfabeților, unde – firește – nu intră și nemărginita gloată a semianalfabeților cu patalamale rostuite, procentul exact al pădurilor măcelărite și cel al pământului înșfăcat de străini, valoarea totală a pagubelor rezultate din distrugerea economiei naționale, nemuncă și tâlhării, povara datoriei externe (Grindeanu și ai lui au mai adăugat un mizilic de șase miliarde) pe cap de locuitor resemnat, imensul prejudiciu (în vieți și valoric) provocat nației de politruci prin legalizarea avorturilor și încurajarea celui mai mare exod din întreaga istorie a României etc.

Mă rog, întrebări, presupuneri și cifre aproximative (de ex., valoarea furtișagurilor postdecembriste se estimează la peste 3000 de miliarde euro!), care nu pot fi ignorate la nesfârșit, întrucât ele ilustrează criminalul proces de schimbare în sens negativ a istoriei naționale prin distrugerea fizică și moral-spirituală a României. Cu completarea că din cele două componente care alcătuiesc ființa unei nații (trupul format din celule instituționale și economico-financiare, respectiv specificul național sau sufletul generat și alimentat de limbă, tradiții, sentimente și idei/cunoștințe), rolul de lider îi revine spiritului. Dovada în acest sens ne-o oferă chiar Japonia. Culcată la pământ după cel de-al doilea război mondial (la finalul conflagrației, americanii i-au iradiat trupul muribund cu două bombe atomice), țara a renăscut din propria ei cenușă nu atât cu ajutorul banilor pompați de cei care au înfrânt-o, cât prin formidabila forță a ideii naționale de reconstrucție rapidă și temeinică.

Or, pentru înfăptuirea unui atare plan, nu erau de ajuns nici banii și nici măcar armata specialiștilor din industria niponă de război, care – potrivit condițiilor impuse de învingători – au fost nevoiți să-și continue activitatea în sectorul civil, ci era nevoie de acel debordant elan național prin care țara a cunoscut ceea ce observatorii străini numesc „miracolul japonez”, adică o dezvoltare de-a dreptul exponențială în absolut toate sferele de activitate...

Poate că se vor găsi și din aceia care, îmboldiți de un patriotism în recul și de un naționalism în derută, vor susține sus și tare că și România postbelică putea să facă adevărate minuni cu banii americanilor (Planul Marshall), firește, dacă ea n-ar fi fost cedată cu ceva timp înainte lui Stalin de către Roosevelt și Churchill. Iar eu le spun că nici măcar la acea vreme, cu democrația și avântul economic din perioada interbelică, românii n-ar fi fost în stare de extraordinara dăruire niponă și germană, căci pentru așa ceva este de mare trebuință ca Atotputernicul să fie mai zgârcit cu meleagurile țării și mai generos cu locuitorii ei (m-am întrebat de mai multe ori ce s-ar întâmpla cu românii și japonezii după schimbarea țărilor între ei), necum astăzi, când România dă înapoi ca racul, întrucât aleșii fură pe rupte și cârmuitorii se dovedesc incapabili să atragă imensele fonduri europene. Sau – mai știi? – pesemne că aceștia, neputând să se înfrupte din ele așa ca din sărmanul nostru buget, nici nu se arată interesați de niște bani ce trebuie decontați la centimă.

Pentru a evidenția enormul pericol în care, astăzi și pe viitor, se află România din pricina aroganței prostești de-acuma, respectiv din pricina strălucitei prostii, ce peste puțin timp va deveni arogantă, prezint două concludente mostre în acest sens:

1.Lia Olguța Vasilescu, ministra Muncii, cică i-ar fi spus în față lui Sorin Grindeanu în auzul altora și mai înainte de a intra în sala de ședințe a guvernului: „Bă, tu deocamdată ești un pulifrici amărât. Vezi-ți de treaba ta! Aud că ameninți că mă dai afară din guvern. Vezi să nu zbori tu...” Faptul că penala de Craiova a rămas în funcție, dovedește cu prisosință că Grindeanu este premier doar cu numele și că sintagma „guvernul meu” merge la orice culoare politică.

2.Câteva „perle” de la bacalaureat: „Inima este cel mai important organ genital al omului”; „Mircea cel Bătrân a fost înmormântat la Cozia împreună cu umbra sa”; „Manole a pus-o pe Ana la zid și a început să o lucreze”; „Împăratul avea o grădină și în fund un măr”; „Ficatul se află în cavitatea bucală”.

Fără comentarii, căci neantul prostiei este oricând și oriunde capabil să-ți ia piuitul...

Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți Sighet247 și pe Google News