Da, căci în calitate de providențial urmaș al lui Ioan Paul al II-lea, despre care afirmam în articolul Papa Ioan Paul al II-lea, marele pedagog al iubirii din urmă cu două decenii că este „un mare pedagog și un neobosit căutător de oameni și de sentimente esențial-umane lăsate în paragină”, papa Francisc este într-o atare măsură expresia atotumană a iubirii, blândeții, toleranței și simplității, încât prin însăși apariția sa nesofisticată în diverse zone catolice sau necatolice ale planetei, bunăoară așa ca în România, izbutește să adune la un loc sute de mii de oameni însetați de Adevăr și împreună construiesc impresionante punți de spiritualitate interconfesională, astfel făcând dovada de netăgăduit că nevoile sufletești au întotdeauna prioritate în fața celor materiale, deoarece într-un asemenea mod se simte omul cu adevărat împlinit, împăcat și înfrățit, altfel spus că el „nu trăiește numai cu pâine, ci cu orice cuvânt care iese din gura lui Dumnezeu” (Matei 4/4).

Toate astea fiind văzute de zeci de milioane de telespectatori și simțite cu întreaga lor ființă de câteva sute de mii de credincioși, care – în pofida vremii nefavorabile – s-au adunat (tineri, maturi, bătrâni și copii, români și de alte naționalitați, catolici și de alte confesiuni) la București, Iași, Șumuleu Ciuc și Blaj pentru a servi porții consistente din pâinea noastră cea de toate zilele, mă miră și nu prea punctele de vedere ale lui Ion Cristoiu și Ionuț Țene. Primul susține pe blogul său că vizita papei Francisc nu se compară cu cea a lui Ioan Paul al II-lea, așa că nu poate fi considerată una istorică și că pe Klaus Iohannis nu-l ajută cu nimic (sic!). Afirmația celui de-al doilea în textul Beatificarea episcopilor greco-catolici! Pe când canonizarea Sfinților Închisorilor de către BOR? este călăuzită de un atare elan ortodoxist, încât devine de-a binelea jenantă: „(...) ortodoxia e dreapta credință, iar catolicismul e altceva, o credință creștină ruptă din trunchiul apostolic la 1054 (subl. mea, G.P.).

Este adevărat că vizita ecumenică a papei Ioan Paul al II-lea (prima vizită a unui papă într-o țară ortodoxă) în România anului 1999 a avut ca scop extraconfesional încetarea bombardamentului la care era supusă Serbia, o țară vecină cu noi, de către anglo-americani. Da, pentru că papa nu este numai capul Bisericii catolice, ci și șeful statului Vatican!

Însă, nea Cristoiule, cu pretențiile matale de (in)formator de opinie, cum de ți-a scăpat faptul esențial că vizita oricărui Suveran Pontif constituie oricând, prin dubla sa semnificație, un eveniment istoric pentru toți românii, fie și pentru aceea că depărtarea noastră mental-spirituală față de Apus este încă mult mai mare decât cea geografică?!

În altă ordine de idei, să fiu al naibii dacă pricep cum l-ar putea ajuta papa pe Iohannis în momentul de față și, îndeosebi, la alegerile prezidențiale din toamna acestui an, când - după validarea referendumului – este limpede pentru orice muritor cu niscaiva doxă (evident, mai puțin pentru pesedisto-aldiști și anteniști) că acesta și-a asigurat al doilea mandat la Cotroceni. M-am prins, stimabile! Împreună cu anteniștii, pesemne că de-acuma pregătești o găunoasă forfecare de felul următor: Iohannis a câștigat al doilea mandat nu numai cu ajutorul statului paralel (aici intră la grămadă serviciile secrete, transnaționalele, Soros etc.), ci și cu sprijinul papei Francisc...

Cât privește enormitatea țenistă, constat că potrivit (i)logicii ei, ceva de 4-5 ori mai mare (în lume sunt peste un miliard și două sute de milioane de catolici) s-a rupt în anul 1054 de trunchiul apostolic al ortodoxiei, care în prezent numără vreo două sute cincizeci de milioane de credincioși (cei mai mulți în Rusia, peste o sută de milioane). Eu știam că lucrurile stau taman pe dos: creanga uscată se rupe de copacul verde, nu copacul uscat se rupe de creanga verde!

Iar dacă argumentul cantitativ va fi neîndestulător pentru fundamentaliștii care, potrivit (i)logicii de mai sus, vor susține că Biserica catolică a procedat în chip asemănător și cu protestanții (luterani, calvini, anglicani), că adică s-a rupt de trunchiul acestora, atunci se poate apela la argumentul calitativ al acestei chestiuni: contribuția fiecărei confesiuni la progresul culturii creștine, prin extensie al celei universale.

Nu la fel ca cei doi „corifei” procedează prețuitul jurnalist Dumitru Păcuraru. Dimpotrivă, în articolul Trei zile de Românie normală, el din capul locului recunoaște, cu o sinceritate ce-l onorează, următoarele: „Vizita Suveranului Pontif ne-a arătat o altă Românie decât România cea de toate zilele. O Românie în care nu s-au auzit vocile urii, intoleranței barbariei politice”...

Ei bine, după plecarea papei Francisc, firește că această normalitate menționată de Păcuraru a fost înghițită cu fulgi cu tot de neîntreruptele păcate ale politrucilor și de epuizantele griji ale omului de rând cu locul de muncă, leafa, inflația, scumpirile, taxele, impozitele, educația copiilor, alimentele infestate, medicamentele contrafăcute, pensia de mizerie, poluarea, mitocănia semidocților și/sau îmbuibaților etc.

Bunăoară, în ciuda referendumului din 26 mai, pesedisto-aldiștii din Senat au votat cu ambele mâini pentru neridicarea imunității lui Tăriceanu, astfel încât acest mare necușer nu va da (deocamdată) socoteală pentru mita de 800.000 euro pe care a încasat-o. În tot acest timp, Opoziția neunită din pricina orgoliilor (peneliștii, de pildă, țin să fie recunoscuți și tratați ca adevărații câștigători ai europarlamentarelor) pregătește cu încrâncenare politrucianistă noi moțiuni de cenzură sortite eșecului, pălăvrăgeala patriotardă se întețește, premierița le dă asigurări oficialilor europeni că Justiția postdragniană nu va mai fi atinsă nici măcar cu floarea urât mirositoare a poftelor pesediste de putere, ordonanțele de urgență privesc cu încredere spre viitor, iar România cetățenilor onești continuă să bată pasul pe loc.

Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți Sighet247 și pe Google News