1.Despre om și necurmata lui ticăloșire
Întrucât este înzestrat cu logică, limbaj articulat, rațiune și dorința de-a ști, omul (în primul rând științificul, dar și cel de rând) are la dispoziție fie creaționismul, fie evoluționismul, cele două modalități prin care el își poate satisface în parte curiozitatea despre tainica apariție a vieții și a Universului (lumea văzutelor și nevăzutelor): prima se bazează în totalitate pe încrederea acordată unor subtile concepții filosofice (Dao, Unul și perechea Yin-Yang de principii creatoare la chinezi, Unul sau oul cosmic la indieni, vechii egipteni și fenicieni, numărul la Pitagora, Unul sau zeul unic la Xenophan, Ființa sferică sau fără început și sfârșit la Parmenide, Rațiunea ordonatoare la Anaxagora, Demiurgul sau zeul suprem la Platon, Inteligența cosmică la Aristotel, Unul neoplatonicienilor), respectiv pe credința deplină în Dumnezeul evreilor antici și al creștinilor (un Dumnezeu atotputernic, atotștiutor și atotiubitor), care – ne spune Genesa – creează întregul existent (materia nevie și cea vie), în cele șase „zile”/epoci, din preaplinul dragostei Sale și prin metalogica forță a Cuvântului capabil să materializeze energia infuzată cu Spirit; a doua (evoluționismul), continuă să rămână o penibilă speculație la aproape două sute de ani de la elaborarea ei, deoarece – în tot acest timp – n-a izbutit nici să descopere fosilele de tranziție dintre marile diviziuni ale regnului animal (pești, amfibieni, reptile, păsări, mamifere), însuși Charles Darwin recunoscând că „Dacă numeroase specii (...) au apărut într-adevăr dintr-odată, acest fapt i-ar fi fatal teoriei evoluției”, nici să explice în mod indubitabil apariția mamiferului rațional numit om (în savuroasa opinie a lui Jonathan Swift, omul nu este un animal prin excelență rațional, ci doar „capabil de rațiune”!), despre care un evoluționist spunea că „(...) diferă de toate celelalte animale prin numeroasele lui însușiri cum sunt limbajul, tradițiile, cultura și o perioadă enorm de lungă de creștere și de grijă părintească”, și – desigur – nici să obțină cele mai simple forme de viață din materia nevie, în pofida uriașelor eforturi depuse în cele mai moderne laboratoare ale lumii întru stabilirea presupuselor condiții de lumină, căldură și presiune din „supa” oceanico-organică originară, astfel confirmându-se, fără putință de tăgadă, postulatul lui Louis Pasteur: „Viața nu provine decât dintr-o viață preexistentă”.
De altminteri, cutremurătoarea taină a viului („Mari grupuri de organisme vii au apărut brusc și nu au suferit transformări apreciabile în cursul unei lungi perioade de timp”), dimpreună cu uluitoarea complexitate, armonie și perfecțiune a microuniversului (o celulă conține circa două sute de mii de miliarde de molecule, instrucțiunile înscrise în ADN-ul unei celule „ar umple o mie de volume de câte 600 de pagini fiecare”, toate cele o sută de mii de miliarde de celule ale organismului „funcționează ca un oraș fortificat”) și a macrouniversului infinit în timp și spațiu (miliarde de galaxii în necontenită mișcare, fiecare galaxie cuprinzând miliarde de stele și – aidoma boabelor de struguri într-un ciorchine – fiind aranjate impecabil în roiuri galactice spiralate), toate aceste minuni ale existentului, deci, i-au obligat pe oneștii evoluționiști de ieri și de azi să facă afirmații care, dacă nu sunt tranșant creaționiste, indiscutabil că înclină balanța convingerilor lor științifice în această direcție: „Ipoteza potrivit căreia viața s-ar fi dezvoltat din materia anorganică este în prezent un material de credință” (J.W.N. Sullivan, matematician); „Probabilitatea ca viața să fi apărut printr-un accident este comparabilă cu probabilitatea de a obține un dicționar complet printr-o explozie într-o tipografie” (Edwin Conklin, biolog); „Un om onest, înarmat cu toate cunoștințele în posesia cărora ne aflăm noi acum, nu ar putea să declare decât un singur lucru: pentru moment, originea vieții apare ca un miracol” (Francis Crick, biolog); „Ceea ce dezvăluie fosilele, ar putea fi compatibil cu existența unui Creator” (Carl Sagan, astronom); „Între o celulă vie și cel mai ordonat sistem nebiologic, cum ar fi cristalul sau fulgul de zaăpadă, există un abis atât de vast și absolut, cum nu ne putem închipui” (Michael Denton în cartea Evoluția – o teorie în criză); „Viața umană nu ar mai exista dacă raza pământului ar fi puțin diferită de cea actuală” (astronomul John Barrow și matematicianul Frank Tipler).
Astfel de opinii ale savanților din diverse domenii nu numai că dau apă la moară adepților creaționismului, dar le oferă indecișilor (chiar și ateilor înverșunați sau de circumstanță ideologico-snobică) colacul biblico-genesic de liniștire, posibil și de salvare.
Atâta doar că în Genesa, anumiți „cusurgii” au depistat niscaiva inadvertențe în procesul de plămădire al omului și de demarare-derulare al potopului, interesante chestiuni neblasfemice pe care, în anul 2017, le-am abordat și analizat în articolul Comentarii pertinente pe marginea potopului biblic (și nu numai)...
După prezentarea epitomatică a celor 66 de cărți ale Bibliei (39 vechitestamentare și 27 noutestamentare, toate inspirate și doar câteva dintre ele revelate), iată fraza din care a purces analiza pasajelor genesice și mi-a permis formularea concluziilor: „Cum toți bibliștii sunt de acord că Moise, autorul Pentateuhului, a compilat Genesa (Facerea), Samuel a compilat Judecătorii, Ieremia a procedat în chip asemănător cu 1 și 2 Împărați, iar Ezra cu 1 și 2 Cronici, și cum se admite ipoteza unor posibile interpolări după anul 1000 î.e.n., iată motivul pentru care Jean Astruc, catolic și medic de Montpellier, semnalează în cartea sa Conjectures sur les mémoires originaux dont il paroit que Moyse s’est servi pour composer le livre de la Génèse, carte apărută la Bruxelles în anul 1753, regularitatea cu care – ne spune Gabriel Gheorghe în opusculul Mitul potopului. Inadvertențe în interpretarea religioasă (Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1982) – „în anumite pasaje din Genesa, Dumnezeu era numit exclusiv Elohim, în timp ce în alte pasaje era numit Iehova”.
Concluzia creării omului este următoarea: „Aceeași clară delimitare a celor două relatări se constată și în prima parte a Genesei (partea creației propriu-zise). Între versetele 1-31 ale primului capitol și versetele 1-3 ale celui de-al doilea, versiunea elohistă începe cu facerea luminii, așa ca pe terenul astfel pregătit (cerul, pământul, soarele, luna și stelele, viețuitoarele mării și ale pământului), omul să fie zămislit la urmă, în ziua a șasea („Dumnezeu=Elohim a făcut pe om după chipul Său, l-a făcut după chipul lui Dumnezeu: parte bărbătească și parte femeiască i-a făcut”), pentru ca între versetele 4-25 din capitolul 2, versiunea iahvistă să înceapă creația cu omul (versetul 7) și să încheie lucrarea Domnului Dumnezeu (Iahve) cu femeia făcută din coasta bărbatului”.
În mod firesc, partea cea mai consistentă a articolului vizează cele două versiuni imbricate ale potopului biblic, precum și concluziile care decurg cu necesitate din acest amestec: „Astfel atenționat, la recitirea cu atenție a pasajului despre Noe și potopul universal, constați cu surprindere că afirmația lui Jean Astruc este întemeiată («Sunt capitole întregi unde Dumnezeu se numește Elohim și niciodată Iehova și, dimpotrivă, sunt altele, și acestea nu-s mai puține ca celelalte, unde Dumnezeu nu se numește decât Iehova și niciodată nu i se dă numele de Elohim») și că, neputând să-i atribuim lui Moise această «stranie și sui-generis inconsecvență» la scrierea unei cărți atât de importante ca Genesa, mult mai logic este să admitem că ea «este alcătuită din două sau trei manuscrise, legate și cusute la un loc din fragmente deosebite, aparținând unor autori diferiți, în care fiecare a dat lui Dumnezeu, nu unul și același nume, ci nume diferite: unul i-a dat numele Elohim, altul Iehova sau Iehova-Elohim”» (J. Astruc).
Vasăzică, având în vedere faptul istoric că, după moartea lui Solomon, Iudeea s-a împărțit în Regatul de Nord (al lui Israel) și Regatul lui Iuda, povestirea despre potop este rezultatul amestecului dintre varianta iahvistă (iehovistă) și varianta elohistă: prima este mai veche, aparține cronicarului sau grupului de cronicari din Regatul lui Israel și face referire la Atotputernic prin apelativul Iahve (Adonai), echivalat în românește prin Domnul; cea de-a doua variantă aparține cronicarului sau grupului de cronicari din Regatul lui Iuda și folosește numai apelativul Elohim, tradus în românește prin Dumnezeu.
Se impune o precizare vizavi de apelativele întrebuințate în cele două variante. Deoarece la vechii evrei era foarte răspândită ideea (cu substrat tainic-religios) de-a nu face cunoscut, ba chiar de-a nu pronunța numele Celui la care se închinau, iată motivul pentru care cronicarul israelit utilizează termenul Adonai, iar cel din Regatul lui Iuda evită în mod intenționat să folosească sacrul nume Iahve, mai înainte ca acesta să fi fost comunicat neinițiaților, drept urmare, recurge la apelativul Elohim, de unde derivă atributul «elohist».
În plus, ne informează Gabriel Gheorghe, care la rândul său îl citează pe scriitorul și comentatorul francez Ernest Renan, redactorul iahvist s-a inspirat atât din Cartea lui Iaschar sau Cartea războaielor lui Iahve (culegere de vechi cântece eroice, mai mult sau mai puțin incluse în Numeri, Iosua și Judecătorii), cât și din Cartea legendelor, scriere considerată «începutul Bibliei» de către eruditul francez și pe care relatarea iahvistă o urmărește cu fidelitate până în punctul unde Dumnezeu se căiește că l-a făcut pe om și ia decizia să-l nimicească, evident, cu excepția dreptului Noe și a familiei acestuia. În acest punct, ne informează Gabriel Gheorghe, drumurile celor două scrieri se despart: în Cartea legendelor, «Noe figurează ca descoperitor al viței de vie și vinului (...), dar nu se găsește nicio aluzie la potop», pe când în relatarea iahvistă, Noe – grație sfințeniei sale – devine salvatorul omenirii.
Fără a intra într-o dezbatere privind caracterul universal al potopului biblic (atenție, în împrejurări extraordinare, potrivit voinței divine mai presus de legile obișnuite ale naturii și de logica umană, se pot produce miracole!), pentru că asta ar duce la o prea mare îndepărtare de subiectul prezentului articol, merită subliniate următoarele particularități ale celor două variante:
1)Întrucât legendele sumero-babiloniene despre potop, precum aceea cuprinsă în epopeea lui Ghilgameș, sunt atestate în scris cu circa 1200 înaintea relatării din Genesa, transferul ideatic (imposibil de stabilit cu certitudine când anume a avut loc) nu s-a putut produce decât de la primii spre evrei, nicidecum în sens invers;
2)În timp ce cronicarul iahvist împarte viețuitoarele în curate și necurate, stabilind introducerea în arcă a câte șapte perechi din animalele și păsările curate și a câte unei singure perechi din animalele și păsările necurate (Genesa 7/2-3), cronica elohistă nu conține o atare distincție, așa că prevede introducerea în arcă a câte unei singure perechi (o parte bărbătească și una femeiască) din «tot ce trăiește, din orice făptură» (Genesa 6/19-20);
3)În varianta iahvistă, potopul a durat cu totul și cu totul 101 zile, pe când durata potopului elohist este de 370 de zile (calculele au avut în vedere luna ebraică lunară de 29,5 zile);
4)Dacă în relatarea iahvistă este menționată doar ploaia printre mijloacele întrebuințate de Dumnezeu pentru producerea potopului (Genesa 7/12), relatarea elohistă menționează atât ruperea unor izvoare ale Adâncului, cât și deschiderea stăvilarelor cerului (Genesa 7/11 și 8/12);
5)La sfârșitul potopului, Noe din versiunea iahvistă înalță un altar și aduce o uriașă jertfă (mii de specii) din toate viețuitoarele curate (Genesa 8/20), astfel că «Domnul a mirosit un miros plăcut» (Genesa 8/21), dar versiunea elohistă, unde Noe are la dispoziție doar câte o pereche de viețuitoare, firește că nu pomenește nimic de altar și jertfe”.
Fiindcă tot suntem la vechii evrei (poporul ales în Vechiul Testament), trebuie să avem în vedere atât argumentul istoric, potrivit căruia evreii medievali, moderni și ai zilelor noastre sunt urmașii kazarilor (popor migrator din zona Mării Caspice), care – prinși între lumea creștină la vest și cea islamică la est – au îmbrățișat înainte de anul 1000 mozaismul, cât și temeinicele opinii ale lui Nazarie Nelu din amplul studiu Cuvântul „evreu”” trebuie scos din uz: (a)Iisus Hristos nu a fost jidan; (b)Cuvântul „jidan” desemnează exclusiv descendenții fariseilor; (c)Pe vremea Mântuitorului, în Galileea și Iudeea își disputau cultul lui Iahve fariseii, saducheii, esenienii și zeloții (farisei riguroși și bigoți, adversari ai romanilor); (d)Toți evreii sunt semiți (coborâtori din Sem, unul dintre fiii lui Noe), dar nu toți semiții sunt evrei; (e)Evreul (Hebreul) este urmașul lui Heber, unul dintre nepoții lui Sem; (f)Din Avraam s-a născut Isaac, din Isaac s-a născut Iacob, care și-a schimbat numele în Israel, astfel că descendenții acestuia sunt deodată izraeliți, semiți și evrei, fără ca Avraam și Isaac să fi fost izraeliți; (g)Avraam nu a fost nici izraelit și nici jidan (Yehudi), asta deoarece termenul „jidan” începe să fie folosit în Biblie de-abia la o mie de ani după moartea sa.
La cele spuse mai sus adaug faptul că, mai nou (în anii demonocrației postdecembriste), neaoșul termen „jidan” (jid, jâd) este considerat ofensator, drept urmare a fost „arestat” și scos din uz de necușerele organizații sioniste de pe meleagurile noastre, chit că el este frate lingvistic cu englezescul „Jew”, cu franțuzescul „Juif” și nemțescul „Jude”, care continuă să fie întrebuințate, fără a-i deranja cu ceva pe evreii din țările respective și din afara lor...
Pentru ca informația să fie completă la acest capitol, iată explicația pe care gânditorul Petre P. Negulescu o dă, în tratatul Geneza formelor culturii (BPT, Editura Maridiane, București, 1993), procesului istorico-lingvistic de formare a termenului „evreu”: Tradiția pune la originea evreilor pe Abram sau Abraham, „un nume simbolic care înseamnă, în prima lui formă, «tatăl cel mare sau cel înalt», iar în a doua «tatăl mulțimii»”. Ei bine, ne informează în continuare ilustrul profesor, acest strămoș legendar „ar fi pornit, cu vreo două mii de ani înainte de Cristos, din orașul Haran, situat în Mesopotamia și, după ce ar fi rătăcit cu «seminția» lui prin Egipt, s-ar fi așezat în Palestina”. Acestor imigranți se pare că vechile populații locale le-au dat numele/porecla de „Ibrim”, care se traduce prin „«cei de dincolo», de dincolo de Eufrat”. Acest nume (întrebuințat mai mult de străini) s-a transformat cu timpul „în denumirea, devenită generală, de «ebrei» sau, cu pronunțarea greacă de mai târziu, de «evrei»”. În nota de la subsol, Petre P. Negulescu face următoarea completare: „Ei înșiși se numeau, înainte de captivitatea babilonică, mai mult «israeliți», iar după acea captivitate mai mult «iudei». Motivul acestei schimbări era că populația ce se întorsese din exil aparținea aproape exclusiv regatului Iuda – adică acelei părți a vechiului regat unitar al lui Saul, David și Solomon, pe care o forma în majoritate «seminția» lui Yehuda”.
George PETROVAI
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți Sighet247 și pe Google News