Calea care a generat acest exercițiu social al autorității, implicit a dus la apariția statului (de regulă slăbit în urma conflictelor interne și externe), este politica, o activitate atât de umană, „încât Aristotel definea omul prin zoon politikon”.

Și imediat după această introducere, fac rezumatul „evoluției” statului din Antichitate și până în zilele noastre, mai exact până la făcătura „cârmuită” de Klaus Iohannis, despre care chiar el spunea cu ceva timp în urmă (posibil din dispreț și în mod cert fără pic de remușcare pentru rolul lui pur decorativ) că „statul român a eșuat în misiunea sa fundamentală de a-și proteja cetățenii”: „Dar dacă anticii erau convinşi că rolul statului este de-a răspândi binele, în condiţiile în care binele nu a dat dovadă de statornicie de-a lungul timpului, iată că şi funcţiile statului au suferit în decursul istoriei atari modificări de formă (esenţa i-a rămas cam aceeaşi – păstrarea puterii un timp cât mai îndelungat!), încât în plină Renaştere, Niccolo Machiavelli afirma că statul nu este moral, că el este instrumentul unor interese politice superioare şi că în virtutea acestor interese «scopul scuză mijloacele».

Negreşit că dictonul machiavelic de mai sus – cine ştie, poate că inspirat în mult mai mică măsură de un patriotism dezinteresat decât de perfidia abil mascată a interesului personal – dictonul, prin urmare, a făcut o lungă şi fertilă carieră politică, dacă ar fi să ne gândim doar la politicienii români ai zilelor noastre, cu toţii plini ochi de democraţie şi de bune intenţii precum furtişagurile, traficul de influenţă şi trădările de partid (că în actuala conjunctură politico-militară a Europei şi cu dezastruoasa stare de lucruri din România, celelalte forme de trădare – naţională, economică sau militară, nu mai au nici un fel de căutare pe piaţa externă), dar cu toţii pregătiţi să argumenteze că gama diversificată a turpitudinilor la care se dedau este de fapt expresia celui mai fierbinte patriotism”...

Cât privește formele de guvernământ, ne spune gânditorul Petre Țuțea în cartea Între Dumnezeu și neamul meu (Fundația Anastasia, Editura Arta Grafică, București, 1992), „(...) sunt câteva sisteme constante în istorie: democrația – sistem constant și verificat de la greci până azi, aristocrația și tirania, adică disctatura permanentă”. Nu și elitismul, o formă dictatorială extremistă, deoarece este un paradox ca elita (emanație a corpului social) „să disprețuiască corpul din care izvorăște”.

Din aceeași carte, dar și din alte surse, mai aflăm că ambele extreme (stângă și dreaptă) „violează ideea de echilibru social”, care constituie „forța constantă a democrației”, că ele (extremele) „confiscă personalitatea umană” (extrema dreaptă este comparată cu o gripă, deși nu confiscă „personalitatea legată de proprietate”, pe când cea stângă este aidoma unui cancer moral-spiritual prin egalitarismul sterilizant pe care-l impune), că „Socialismul «prinde» pe un fond rasial imbecil”, că există dictatori benefici (Francisco Franco, bunăoară) și nenumărați dictatori malefici (Lenin, Stalin, Nikita Hrușciov, Leonid Brejnev, Mao Zedong, Kim Ir-sen, Kim Jong-un, Gheorghe Gheorghiu-Dej, Nicolae Ceaușescu, Vladimir Putin etc.), că – în opinia lui Henri Bergson, citat de P. Țuțea – „Democrația e singurul sistem compatibil cu libertatea și demnitatea umană, dar are incurabilul viciu al lipsei criteriilor de selecțiune a valorilor” și că, potrivit afirmației din anul 1947 a marelui cinic Winston Churchill, „Democrația este cea mai rea formă de guvernare, cu excepția tuturor celorlalte forme care au fost încercate din când în când”.

În decursul istoriei, comunitățile umane (ginți, obști sătești, triburi, uniuni de triburi), popoarele și națiunile moderne au încercat (desigur, experimentul continuă) diferite forme de cârmuire: de la gerontocrație (Sfatul bătrânilor sau Gerusia în Sparta), la Areopag (Consiliul superior al statului) și ecclesia ateniană (Adunarea poporului) din vremea lui Solon, Clistene și Pericle (epoca de aur, cu ecclesia devenită organul politic suprem); de la republica romană, la principat și apoi la imperiu; de la teocrația instaurată în Iudeea (puterea aparținea Sinedriului, condus de marele preot), până la atotputernicia spirituală și seculară a papilor medievali (anatemizări, comerț bănos cu indulgențe și relicve, finanțarea cruciadelor, autodafeuri, rolul rezervat Ordinului iezuiților, încurajarea războaielor religioase și a encomiendelor etc.); de la dezmembrarea statului indian Gupta, cucerirea Chinei de mongoli și divizarea în trei a Marelui Califat Arab (Califatul de Bagdad, Califatul de Cordoba, Califatul din Egipt), până la formarea statului feudal japonez (la început în frunte cu un mikado/împărat, pe urmă condus de shogun sau conducătorul suprem al armatei), a uriașului imperiu mongol întemeiat de Ginghis-Han (în secolul al XIII-lea, la nordul Mării Negre s-a înființat Hanatul Hoardei de Aur), a statului otoman dedat la jafuri și cuceriri (în a doua jumătate a sec. al XIV-lea, Murad I își ia titlul de sultan) și a unor mari monarhii militaro-feudale africane, în care – ne informează istoricii – „se împleteau forme ale organizării gentilice cu cele ale sclaviei și ale feudalismului timpuriu” (în sec. al IV-lea Imperiul Ghana, care – sub loviturile date de unele triburi de nomazi musulmani – se dezmembrează șapte veacuri mai târziu, în sec. al XIII-lea Imperiul Mali, care decade în veacul următor și „este cucerit de un stat vecin”); de la absolutismul monarhic occidental (la francezi în vremea regelui Henric al IV-lea de Bourbon și a cardinalului Richelieu, la englezi în timpul domniei reginei Elisabeta I, când Anglia devine o mare putere maritimă și – cu colonia Virginia din America de Nord – începe să-și formeze imperiul colonial, la spanioli în timpul regelui Filip al II-lea, perioadă în care Spania stăpânea Portugalia, Țările de Jos, o bună parte din Italia și un imens imperiu în cele două Americi), până la conglomeratul supranațional de azi, numit Uniunea Europeană; de la plutocrația cămătarilor evrei din Evul Mediu, la ochlocrația postiacobină (revoltele populare din anul 1848, Comuna din Paris, insurecția bolșevică din 1917) și la sinistrul binom cleptocrație-satanocrație din zilele noastre (cu surogatele sale de cultură, libertate, adevăr și dreptate); de la coteriile oculto-francmasonice, ce trăgeau în trecut sforile politico-diplomatice și economico-financiare, la cele globaliste (ex. Grupul Bilderberg) de azi, care – peste capul guvernului național (indeosebi cârmuirile atât de slugarnice, precum cele ale României postdecembriste, încât sunt...fără cap) – nu doar că hotărăsc cum vor trăi în viitor miliardele de pământeni de rând, ci și câți dintre ei trebuie lichidați în chip demonocratic, prin conflicte militare, foamete, aer infestat, mâncare cancerigenă, avorturi, medicamente contrafăcute și virusuri produse în laboratoare, așa ca necușerul Coronavirus din urmă cu patru ani („înfiat” de globaliști, trusturile farmaceutice, medicii corupți și asasini, Organizația Mondială a Sănătății elitelor și înfiorătoarea politică a guvernelor globalisto-inumane), a cărui „carieră” este momentan în declin, dar, la comanda păpușarilor planetari, oricând poate să revină în forță.

Toate aceste forme de cârmuire fiind deficitare (evident, cu excepția demofiliei practicată în tinerele comunități ale creștinismului antic, unde – așa cum arăt în cartea Confesiuni esențiale din anul 2007 – s-au înregistrat remarcabile realizări de felul „punerea în comun a bunurilor și judicioasa lor repartizare după nevoi, iubirea semenilor, îngrijirea bolnavilor, întrajutorarea etc.”, dar mai ales „statornicirea în interiorul comunității a deplinei egalități între membrii ei, indiferent de sex și poziția socială, în felul acesta, pentru prima dată în istorie femeia devenind efectiv egala bărbatului și sora lui moral-spirituală”), toate aceste forme fiind deficitare, deci, nu e de mirare că, din cele mai vechi timpuri și în diferite state antice (China, India, Grecia), marii gânditori (bunăoară, filosoful chinez Mo Zi, adeptul iubirii universale în secolele V-IV î.e.n.) au elaborat sisteme utopice, în speranța că acestea vor constitui modele și trebuincioase exerciții politice pentru atotputernicii de-atunci și de mai târziu.

De pildă, Platon recomandă în Republica și alte dialoguri ca statele să fie cârmuite de filosofi, adică de înțelepți, idee atât de mult îndrăgită de Plotin (ca, de altminteri, întreaga cugetare platoniciană, hrana filosofică a neoplatonicienilor), încât – fiind el un favorit al împăratului Gallienus și al împărătesei Salonina – făgăduia să se retragă în cetatea numită Platonopolis, ce existase cândva în Campania, „întrucât locuitorii ei urmau să trăiască după legile lui Plotin”. Și, ne informează mai departe Porphyrios (232-305) în cartea Viața lui Plotin (Editura Polirom, Iași, 1998), „Dorința filosofului lesne s-ar fi împlinit, dacă nu se puneau de-a curmezișul unii din preajma împăratului, mânați fie de pizmă, fie de răzbunare, fie de vreo altă răutate”.

Pe urmă, în plin Ev Mediu apar Utopia și Cetatea Soarelui (prima scrisă de Thomas Morus, a doua de călugărul dominican Tommaso Campanella), la începutul secolului al XIX-lea se impune în atenția publicului european și american socialistul utopic francez Charles Fourier cu ideile sale falansteriste (la noi, în anul 1835, Teodor Diamant realizează pe moșia boierului Manolache Bălăceanu falansterul de la Scăieni, ce va fi desființat de autorități în următorul an), iar la sfârșitul sec. al XIX-lea (mai exact în anul 1895) și în prima jumătate a secolului al XX-lea (anul 1949), apar faimoasele distopii Mașina timpului, autor H.G. Wells, și O mie nouă sute optzeci și patru, carte scrisă de George Orwell.

Influențat de cele două utopii medievale, pe care se subînțelege că le cunoștea foarte bine (îndeosebi scrierea compatriotului său Thomas Morus), marele anticipator și satiric Jonathan Swift (1667-1745) realizează în capodopera Călătoriile lui Gulliver (BPT, Editura Pentru Literatură, București,1967) o remarcabilă alegorie antiutopică, în care – ne înștiințează prefațatoarea Vera Călin – „în comparație cu abstractele și cerebralele construcții utopice ale lui Thomas Morus sau Campanella, experiențele lui Gulliver, deși înscrise într-o schemă alegorică, oferă concretețea și intensitatea unor experiențe reale”.

E drept, toate astea se realizează cu un umor atât de devastator și cu un limbaj atât de „spurcat” (termenul îi aparține scriitorului William Thackeray, „putătorul de cuvânt” al pudibondei epoci victoriene), încât o lungă perioadă de timp, Swift a fost considerat de anumiți critici „un mizantrop aproape demențial” și cu atracții spre scatologic, așa cum susține Norman Brown în lucrarea Viziunea excrementală a lui Swift, chit că mai nou se vorbește de utopia sa pozitivă, iar A.L. Morton ne semnalează următoarea însușire prețioasă a stilului swiftian: „Critica socială apare pe alocuri sub forma descrierii unui stat, ale cărui realități Swift le dă drept pildă contemporanilor săi, iar în alte capitole, prin zugrăvirea unui stat ale cărui vicii și sminteli reprezintă un atac satiric la adresa instituțiilor engleze”.

În final, iată câteva dintre viciile democrației, pe care le prezint în articolul Carențele de fond ale democrației, scris pe 20 sept. 2016 (lista rămâne deschisă): „1)Filosoful francez Henri Bergson spunea, printre altele, despre democrație „că nu posedă un criteriu viabil de selecție a valorilor”. Mă întreb cam ce i s-ar părea demn să fie spus despre originala noastră democrație postdecembristă și despre sfidătorul ei sistem de recrutare a ticăloșiei naționale, respectiv de promovare și căpătuire a lichelelor…

2)În masivul tratat Destinul omenirii (Fundația Pentru Literatură și Artă Regele Carol II, București, 1939), gânditorul român P.P.Negulescu nu doar că identifică majoritatea parlamentară cu noua tiranie din Franța liberală (neputând la vremea respectivă să joace rolul de arbitru în disputele dintre partidele politice, președintele francez, «executor orb și pasiv al majorității», era un simplu «maestru de ceremonii»), ci evidențiază totodată jalnica rocadă de pe eșichierul politic al Hexagonului, unde locul abuzurilor de sus (din vremea monarhiilor absolute) a fost luat de abuzurile de jos (din perioada parlamentarismului).

Oare ce-ar fi spus ilustrul nostru compatriot despre găștile/majoritățile parlamentarilor penali și trădători din vremea noastră, precum și despre penibila misiune a președintelui României nelibere de a promulga legi făcute de hoți pentru hoți?!...

3)Dacă încă de atunci (din perioada interbelică) se căutau soluții cu tentă selectiv-calitativă pentru diminuarea agresivității votului eminamente cantitativ (de exemplu, voturile cetățenilor să aibă o greutate direct proporțională cu pregătirea lor intelectuală), iată ce susținea în anul 1793 faimosul «convențional» Barère de Vieuzac despre realegerea la nesfârșit a «mandatarilor» națiunii: «Realegerea indefinită pune pe oameni în locul instituțiilor. Ea creează lingușitori ai poporului, care devin, repede, stăpânii sau tiranii lui…»

Cu următoarea completare în ceea ce privește alegătorii din România postdecembristă. Într-un sfert de veac, s-au constituit două mari categorii de trăitori pe aceste meleaguri: adevărații cetățeni, adică românii care au un anumit statut social și moral-spiritual (respectă legile, tradițiile și pe semenii lor; se achită cu conștiinciozitate de obligațiile față de stat și comunitate; posedă nivelul de cunoștințe generale pretins unui om modern) și simplii locuitori pe teritoriul României (nu produc nimic, ci doar consumă și pretind ajutoare sociale; știu doar de drepturi, nu și de obligații; sunt complet străini de conștiință, cunoștințe de ordin general, elemente de atitudine civică și conduită).

Se subînțelege că, întrucât dețin discernământul necesar în ceea ce privește rolul scrutinului, drept de vot ar trebui să aibă doar românii din prima categorie. Dimpotrivă, incapabili de vreo decizie privind calitățile moral-intelectuale ale candidaților, ba mai mult, dornici să perpetueze actualul dezastru alimentat cu pomeni electorale deghizate și ajutoare sociale fățișe, simplii trăitori pe aceste meleaguri (în realitate masa de manevră a Partidului Social-Democrat, care asigură statornica popularitate a acestuia de 40%) trebuie excluși de la vot până când ei vor face dovada palpabilă că au dobândit calități de cetățeni autentici!

N.B.: Atenție, în majoritatea cazurilor (nu doar la noi, ci și pe alte plaiuri) popularitatea n-are nimic în comun cu onestitatea și capacitatea candidaților!

4)Ipocrizia și oportunismul sunt alte două plăgi devenite virtuți în plan politic. Diplomații și politrucii își justifică fățărnicia cu spusa: «Omului i-a fost dat cuvântul ca să-și ascundă gândul». Iar prin oportunism, ne informează Negulescu, trebuie să înțelegem atitudinea acelor oameni, «care nu sunt lipsiți de calități, dar sunt lipsiți de convingeri». Sintagma «lipsiți de convingeri» nu trebuie să le dea speranțe de onorabilitate oportuniștilor, asta deoarece convingerile sunt o parte însemnată a caracterului…

În strânsă și inseparabilă legătură cu ipocrizia și oportunismul sunt alte însușiri ale politrucilor puși pe fapte reprobabile: necinstea, neomenia, minciuna, incultura, lingușirea superiorilor (tot timpul) și a alegătorilor (doar în campaniile electorale), traseismul politic și, îndeosebi, egoismul tuturor acestor ipochimeni, care pun josnicele lor interese mai presus de interesele generale ale poporului.

De unde justa și tranșanta concluzie a lui P.P.Negulescu: «Mai necesară și mai urgentă decât o reformă a instituțiilor ar fi o reformă a oamenilor»”!



George PETROVAI

Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți Sighet247 și pe Google News