Obișnuința și nepăsarea fac ca oamenii să considere că-i firesc să existe ei și tot ce-i în jurul lor (soarele, stelele, luna, ziua și noaptea, pământul și anotimpurile, aerul și apa, plantele și animalele), chiar și atunci când, parte fiind din infinita armonie universală, acționează împotriva Firii. Preocupați până la obsesie de componenta materială a vieții (unii să supraviețuiască, alții să adune averi pe care le mănâncă moliile și le fură hoții), câți dintre ei își fac timpul necesar să privească cu atenție în jur și apoi să mediteze cu multă uimire la perfecțiunea pretutindeni prezentă în macrounivers și microunivers, în lumea vie și nevie?!
De pildă, nu doar Pământul, ci întreg sistemul solar din care el face parte (Soarele este o stea de mărime medie), reprezintă un insignifiant fragment din copleșitoarea imensitate a Universului, care se presupune că ar avea peste 100 de miliarde de galaxii. Prin galaxie trebuie să concepem un uriaș ansamblu de stele, gaze și alte materiale cosmice, ce se rotesc neîncetat în jurul unui nucleu central. Galaxia din care face parte sistemul nostru solar se numește Calea Lactee. Având în vedere că ea numără peste 100 de miliarde de stele (unii savanți merg până la mii de miliarde!) și că diametrul ei este de 100.000 ani lumină, adică de circa un miliard de miliarde de kilometri, nu-i de mirare că galaxiile sunt văzute de astronomi ca niște universuri insulare.
Dar asta nu-i totul. Galaxiile nu sunt răspândite la întâmplare în spațiul universului de universuri, ci, aidoma boabelor de strugure dintr-un ciorchine, ele sunt organizate în grupuri numite roiuri, din care deja pământenii au observat și fotografiat câteva mii. Dacă roiul din care face parte Calea Lactee nu numără decât 20 de galaxii, alte roiuri galactice sunt formate din sute, ba chiar din mii de galaxii...În pofida dimensiunilor (distanțele dintre galaxiile unui roi sunt de ordinul milioanelor de ani lumină, iar distanța dintre două roiuri de 100 milioane ani lumină), s-a constatat că, asemenea ciorchinilor, roiurile de galaxii sunt organizate în superroiuri! Avem astfel cea mai concludentă dovadă că nimic nu-i la întâmplare și că Universul (totalitatea văzutelor și nevăzutelor) trebuie considerat de orice om cu scaun la cap ca un sistem armonios și ordonat.
Iată, de altminteri, motivul pentru care fostul astronaut John Glenn se întreabă și, totodată, îi întreabă pe adepții evoluționismului în general, ai teoriei Big Bang-lui în special: „S-au putut produce toate astea din întâmplare?”...Și tot el răspunde: „O Forță oarecare le-a pus pe toate pe orbită și veghează ca ele să continue să se mențină astfel”. Da, căci o desăvârșită organizare presupune existența unui desăvârșit Organizator!
Înșiși savanții admit că prin materializarea energiei pot fi produse toate particulele elementare (în Genesa 1/1, Biblia înfățișează în câteva cuvinte nelimitata sursă de energie situată la originea tuturor evenimentelor: „La început Dumnezeu a făcur cerurile și pământul”) și că a existat un început al creației. Dar cum Big Bang-ul, imaginat ca o superhaotică bombă nucleară, este opusul ordinii și armoniei universale, iată de ce pentru astrofizicianul John Gribbin „momentul creației” rămâne un atare mister, încât se vede nevoit să încline balanța disputelor în favoarea creaționismului: „La urma urmei, poate că Dumnezeu a făcut toate acestea”...
Aceeași ordine și precizie matematică este prezentă și în infinitul mic, atomul nefiind altceva decât un sistem solar în miniatură: aidoma planetelor, electronii se rotesc fără încetare în jurul nucleului format din protoni și neutroni, astfel că deosebirea dintre o substanță și alta este dată atât de compoziția nucleului, cât și de numărul electronilor ce gravitează pe orbite distincte.
Cât despre Pământ, astronauții sunt de părere că este planeta cea mai atrăgătoare dintre toate, cu cerul ei albastru și norii săi albi, iar savanții nu prididesc să susțină că este „o sferă unică”, altfel spus o minune a Universului. Într-adevăr, căci toate au fost gândite de Inteligența supremă ca viața să fie posibilă pe micuța Terra (deocamdată singura planetă „vie” din partea de Univers accesibilă omului):
1) Distanța optimă dintre Pământ și Soare (în medie, 149.600.000 kilometri): Viața n-ar fi cu putință nici la o distanță mai mică (la fel ca planeta Mercur, unde temperatura diurnă depășește 300 de grade, din pricina căldurii Pământul s-ar transforma într-un deșert pârjolit), nici la o distanță mai mare, caz în care, din pricina frigului, planeta noastră s-ar transforma într-un deșert de gheață (pe Pluton, planeta cea mai îndepărtată de Soare, temperatura este de aproximativ 185 de grade sub zero)!
2) Viteza de rotație (mai exact de revoluție) a Pământului este de 107.000 km/oră, vasăzică taman viteza necesară pentru a contrabalansa atracția Soarelui și a menține planeta noastră la distanța ideală (pentru viață) față de el. O viteză mai mică ar apropia Pământul de Soare, una mai mare l-ar îndepărta, cu fatalele consecințe arătate mai sus.
3) În raport cu Soarele, axa în jurul căreia se rotește Pământul are o înclinație de 23,5 grade. Fără această înclinație n-am avea anotimpuri, clima rămânând neschimbată pe tot parcursul anului.
4) Extraordinara atmosferă, atât ca scut pentru protecția Pământului (ne apără de meteoriți, filtrează radiațiile solare dăunătoare, se comportă ca un uriaș și generos izolator termic), cât și în ceea ce privește ideala compoziție a aerului pentru respirație și pentru producerea hranei: 78% azot, 21% oxigen, 1% alte gaze. De pildă, se știe prea bine că oamenii și animalele nu pot trăi fără oxigen. Cu completarea că în stare pură el devine toxic atunci când este inspirat mai mult timp și că o mai mare cantitate de oxigen ar duce la aprinderea instantanee a materialelor combustibile. Viața, prin urmare, este posibilă doar prin „diluarea” oxigenului în azot, același azot care creează diverși compuși în timpul descărcărilor electrice și care, prin intermediul ploii, îngrașă solul. Tot așa, bioxidul de carbon este indispensabil pentru întreținerea circuitului vieții, cu toate că ponderea lui în atmosferă este sub 1%: Oamenii și animalele absorb oxigenul și elimină bioxidul de carbon, iar plantele, aceste fantastice uzine ale naturii, absorb bioxidul de carbon, pentru ca prin tainicul proces de fotosinteză, proces ce implică vreo 70 de reacții chimice distincte, să producă substanțele nutritive (glucide și aminoacizi) și să elibereze oxigenul!
5) Apa este indispensabilă vieții ca solvent universal (miile de substanțe necesare omului, animalelor și plantelor trebuie vehiculate fie de sânge, fie de sevă) și sub raport cantitativ: Prezentă la orice temperatură în cele trei stări de agregare (gazoasă sau sub formă de vapori, lichidă și solidă), apa acoperă cam 70% din suprafața planetei, fiind de departe substanța cea mai răspândită. Atât de răspândită în corpul omenesc (este respectată proporția 70% lichid – 30% restul) și în afara lui, încât nu lipsește nici măcar din smalțul dinților!
6) Solul productiv nu numai că a fost fără cusur conceput (conține toate elementele chimice necesare vieții, plus nenumăratele microorganisme, bacterii și vietăți mai mari care-l fertilizează necontenit), dar mai prezintă și uimitoare posibilități de regenerare.
N.B.: Oare pe așa ceva se bizuie inconștientul om modern, de nu se mai oprește din poluarea aerului, apei și solului?!...
Dar cea mai incitantă enigmă pentru mintea umană o constituie viul în ceea ce privește taina apariției lui și fenomenala complexitate a structurii sale: fiecare celulă vie conține pînă la două sute de mii de miliarde de molecule; ADN-ul unei celule ar putea umple o mie de volume de câte 600 de pagini fiecare; cantitatea informațiilor pe care le poate acumula creierul uman cu ponderea sa de doar 2% din greutatea corpului, în opinia lui Carl Sagan „ar umple douăzeci de milioane de volume, totalul celor care se află în cele mai mari biblioteci ale lumii”.
Da, o taină etern sâcâitoare pentru toți aceia care caută dezlegarea ei în jenanta generație spontanee, neținând seama nici de tranșanta concluzie a lui Louis Pasteur („Viața nu poate proveni decât dintr-o viață preexistentă!”) și nici de justețea afirmației lui Michael Denton din cartea Evoluția - o teorie în criză: „Între o celulă vie și cel mai ordonat sistem nebiologic, cum ar fi cristalul sau fulgul de zăpadă, există un abis atât de vast și absolut cum nu ne putem închipui”.
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți Sighet247 și pe Google News