Aceasta fiind din totdeauna și pretutindeni starea de lucruri din cultură, merită să-i punem față în față pe vulcanicul Victor Hugo și pe placidul Théophile Gautier, chiar dacă Charles Baudelaire îi dedică celui de-al doilea Florile răului, o dedicație extrem de elogioasă („Poetului desăvârșit, neîntrecutului magician al literelor franceze, scumpului și veneratului maestru și prieten”), și chiar dacă acela ce „nu poate fi încadrat într-un curent anumit” (Ovidiu Drâmba), l-am numit pe Baudelaire, în sonetul Corespunderi anunță principiile simbolismului (curent literar apărut în Franța pe la 1880), ce este văzut de eminentul culturologul român „ca o reacțiune împotriva poeziei prea retorice a romanticilor, precum și împotriva impersonalității reci a poeților parnasieni”.

Cât privește a șaptea opinie, cred că toți românii vrednici sunt de acord că dezastrul României postdecembriste se datorează conlucrării dintre doi factori malefici pentru țară și grosul cetățenilor: pe de o parte moștenirea și încurajarea metehnelor bolșevice (securiști deghizați, foști activiști și turnători puși pe căpătuială, nepieritorul homo sovieticus demonocratizat și imbecilizat); pe de altă parte, alarmanta înmulțire a falșilor culți și a analfabeților funcționali (peste 80.000 de doftori la plesneală și nicio universitate românească între primele 1000 din lume), a lingușitorilor descurcăreți și a infracțiunilor de toate tipurile. Căci este arhiștiut că legile postdecembriste sunt făcute de regulă spre huzurul netrebnicilor (cu ștaif și de rând – găinari, tâlhari, violatori, criminali), nicidecum spre folosul și siguranța celor cu frică de Dumnezeu.

Concret, dacă în perioada bolșevică exista oribila și temuta tagmă a lozincarilor, porecliți activiști (un fel de factotum cu gura, botezați de Cinghiz Aitmatov „oameni-ziar”), precum și cea a culturnicilor de nădejde (Ana Blandiana, Eugen Barbu, Adrian Păunescu, Corneliu Vadim Tudor și mulți, mulți alții), cu toții răsplătiți ciocoiește pentru pupatu-n dos a partidului-stat, și care – după Decembriadă – au căzut în picioare și de îndată s-au instalat, ca stângiști sau dreptiști, în fruntea mesei cu bucatele națiunii, astăzi realitatea și-a schimbat întrucîtva forma (democrație aparentă, libera circulație a forței de muncă și a tăietorilor de frunză la câini etc.), dar conținutul a progresat mult într-ale ticăloșiei: majoritatea cetățenilor sunt resemnați sau de-a binelea idiotizați și cam toți jurnaliștii au auzit doar de caracter (câți dintre ei se mai conduc după principiul care susține că „adevăratul gazetar trebuie să fie mereu în opoziție”?), iar găunoșii postmoderniști se fac luntre și punte ca, în cercul lor strâmt și nimuric, să se impresioneze ei înde ei cu înșiruiri de vorbe goale (rari sunt cei care mai vomită câte o figură de stil izbutită!), acele construcții coșmarești în care logica, adevărul, estetica vie și gramatica sunt realmente puse la zid.

Însă, cu toate că după parcurgerea unei atari bizarerii (poezia transformată într-un minieseu haotic și submediocritatea eseului ridicată la rangul de poem), cei mai mulți cititori rămân buimaci după lecturarea acestor bâzdâgănii (oare ce naiba o fi vrut să spună făcătorul ăsta și eu în ruptul capului nu pricep?), inclusiv pentru faptul că în mod frecvent Dumnezeu a fost coborât la statul bolșevic de „dumnezeu”, alde ăștia organizează tot acuși-acuși festivaluri naționale și/sau internaționale, la care este cu neputință să nu fie invitate autoritățile arogante și semidocte (ce mai, petec după sac!), unde se iau la întrecere să se laude unii pe alții și se aleg cu premii (de la cel de excelență și pentru întreaga operă, până la felurite mențiuni) taman cei mai neînzestrați dintre participanți, potrivit cutumei tovărășești: „Astăzi mie, mâine ție”.

Dar mai mult, deoarece astfel de aflări în treabă (insipide și aproximativ artistice) nu deranjează câtuși de puțin globalismul și politrucianismul (național și local), autorii lor sunt răsplătiți cu sinecure, decorații și titluri, toate la fel de urât mirositoare ca opera lor (funcție de sex, doctori hormonis pauza sau hoinaris causa, cetățeni de dezonoare ai localității, județului, țării și, dacă n-ar fi o certă dovadă de demență din partea tuturor, ai planetei, ai Galaxiei și ai Universului).

Mă rog, ca să nu fiu acuzat de rea-voință în ceea ce privește postmodernismul și „capodoperele” lui, redau două mostre culese de pe internet: „Viitorul prevestește aceeași poveste totul în jur dispare într-un vârtej/ Rănile cicatrizate reapar la fel cum au dispărut în lunile dinainte/ Durerea revine, neîncrederea cuprinde”; „pe străzile de pluș și resturi umane, salahor anonim pe șantier, Cel care a inventat taberele de refugiați și dragostea ca formă de apărare pe linia întâi. Strânge gloanțele ce au penetrat toate straturile de carne, spală sângele în găleți cu apă apoi o transformă în seva trandafirilor sălbatici de pe marginea drumurilor umblă desculț, dezbrăcat și flămând în mijlocul oamenilor lucrând minuni de neînțeles în autobuze între scheletele celor vii și în particular în toate spațiile de mântuire spitale, închisori, aziluri, orfelinate, la locul accidentelor, rămânând singur la morgă când se închid ușile”. Și încă multe fraze dezlânate și agramate (sau ce naiba or fi), în aceeași notă delirantă a „poeziei” fără formă și fond.

Iată de ce, a vorbi în asemenea cazuri de „artă pentru artă” se cheamă o necuviință (cum poți să compari acest dezmăț verbal cu rafinata poezie impersonală a lui Gautier?), ba chiar un abuz de limbaj. Nu doar că niciun copil nu-i în stare să memoreze așa ceva, dar mă întreb cam câți actori cu experiență ar dori și ar putea să o facă, sperând că-i vor emoționa pe ascultători…

Cândva (asta a fost cu mai mulți ani în urmă) am primit de la un bucureștean hipermodernist o scrisoare și un colet cu două dintre cărțile lui (se încăpățâna să le spună romane). În depeșă, după firitiselile de rigoare (scria ilizibil că a citit cu încântare mai multe articole de-ale mele), mă ruga să-mi spun părerea despre cărțile lui, asigurându-mă că are maximă încredere în corecta mea judecată.

Am vrut să-i fac pe plac, dar n-am izbutit. Motivele acestui eșec, dacă se poate numi așa, le fac cunoscute celor interesați în articolul Poezia postmodernistă între iluzii și deziluzii: „Martor mi-i bunul Dumnezeu că am vrut să-i fac pe plac. Din păcate n-am rămas cu mare lucru după parcurgerea scrierilor – doar fraze haotice și trunchiate, respectiv aglomerații de cuvinte ce par frânturi dintr-un delir, ori poate că versurile voit nefinalizate ale unui lung și nedeslușit poem. Crezând că eu am probleme în receptarea acestui gen de scriere și nevrând să-l dezamăgesc pe autorul atât de încrezător în perspicacitatea mea, m-am dus glonț la doi cărturari, cărora le-am lăsat cărțile să le citească, urmând ca peste câteva zile să ne confruntăm impresiile.

Dacă întâlnirea noastră n-a adus în ceea ce mă privește vreun spor la înțelegerea cărților cu pricina (unul dintre intelectuali nici măcar n-a putut citi cartea până la capăt, susținând sus și tare că este o probă grăitoare de cum nu trebuie să se scrie!), în schimb, după discuția cu ei mi-am redobândit liniștea sufletească, repetându-mi de câteva ori la rând: Logica și rațiunea n-au suficiente resurse pentru a putea explora genunile ilogicului și iraționalului!”

George PETROVAI

Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți Sighet247 și pe Google News