Înclin să cred că, după tragicele evenimente derulate cu surle și trâmbițe televizate la Decembriadă, foarte mulți români (poate chiar toți) au sperat că – după 45 de ani de planificată înjosire a demnității și libertății umane – în sfârșit am scăpat pentru totdeauna de coșmarul bolșevic. Că adică a fost pentru mulți o adevărată revoluție, știut fiind faptul că nu doar scopul, ci chiar esența unei revoluții constă în schimbarea macazului existențial al comunității/poporului care a dorit-o și înfăptuit-o.
Iar această schimbare de macaz o vizează în primul rând pe cea moral-spirituală (majoritatea membrilor să devină prin ea mai buni și mai cu frică de păcat, într-un cuvânt atotumani) și abia pe urmă pe cea de ordin material.
Iată de ce din acest punct de vedere nu putem să nu fim de acord cu mărturisitorul PetreȚuțea, care – inspirat de Tehnica loviturii de stat, cartea lui Curtio Malaparte – susține două mari adevăruri:
1) Creștinismul este singura revoluție din întreaga istorie a omului, cu profundul înțeles al noțiunii în sensul explicațiilor de mai sus;
2) Toate celelalte mișcări de amploare (iacobină, bolșevică etc.), pline ochi de jertfe umane și ridicate la rangul de momente referențiale al istoriei, nu sunt în realitate decât tehnici insurecționale pentru preluarea puterii în stat!
Tehnica loviturii de stat, celebra carte scrisă de Curtio Malaparte, spune totul despre anarhiile tiranice (sau poate că invers), pe care ne-am obișnuit să le numim revoluții. De altminteri, nu spune Troțki un mare adevăr, valabil în toate situațiile de acest gen: „Întregul popor este prea mult pentru insurecție. Avem nevoie de o trupă mică, cu sânge rece și violentă, antrenată pentru tactica insurecțională”? Cum, de altminteri a procedat, fapt pentru care în capitolul VIII al cărții sale, Malaparte își avertiza cititorii din prima jumătate a secolului 20 (cartea a apărut prima dată la Paris în 1931, apoi – cu ocazia centenarului Manifestului comunist din 1848 – este publicată în Italia și republicată în Franța) că adevăratul pericol „nu-l reprezintă strategia lui Lenin, ci tactica lui Troțki”. De ce? Pentru că dacă strategia lui Lenin nu poate fi aplicată decât „pe un teren favorabil”, „tactica lui Troțki nu este legată de condițiile generale ale țării”...
Prin urmare, având sub ochi evidența vizavi de necontenitul progres postdecembrist al mentalităților și năravurilor românești din perioada bolșevică de făurire a lui homo sovieticus (minciuna, hoția, nemunca, lașitatea, necredința, nedemnitatea), avem totodată răspunsul la sâcâitoarea întrebare în legătură cu caracterul revoluționar după unii, pseudorevoluționar după alții al evenimentelor din însângeratul decembrie 1989: Cu toate aparențele adjudecate prin surpriză, speranță, morți și răniți, Decembriada n-are nimic în comun cu spiritul veritabilei revoluții demarată de Mântuitor, dar a avut și continuă să aibă tot ce-i necesar ca să izbândească acea tehnică insurecțională dirijată din afară, care le creează românilor iluzia schimbării în bine și care într-un oribil cadru politico-social, numit democrație originală, propulsează cu regularitate în posturile decizionale respingătoare exemplare de hoți, mincinoși și trădători!
Da, căci aceștia de îndată se pun la tâlhăreasca dispoziție a păpușarilor planetari și pun cu nădejde umărul nu în folosul puținilor concetățeni care le mai dau votul (prezența la urne pe 5 iunie a fost sub 50%!), ci pentru deplina crucificare a României.
În fond, aceeași Mărie, dar cu altă pălărie, absolut toate alegerile noastre postdecembriste dovedindu-și fidelitatea față de spusa și făcătura stalinistă: Nu contează câți alegători se prezintă la urne. Contează cine numără voturile!...
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți Sighet247 și pe Google News