Cea mai elocventă dovadă a constantei mele neîncrederi în acest haram de (Ras)Putin fără cap, conștiință și consistente sentimente umane o reprezintă cele două articole pe care le-am scris despre el și clica lui: Putinisme urât mirositoare în octombrie 2019 și Putin și ortacii lui dau decența dracului pe data de 26 martie 2020.

Îmi este imposibil mie însumi să precizez ce anume m-a pus în gardă și mi-a provocat o atare silă (mai mult moral-spirituală decât fizică) față de acest cadavru cu pretenții de lider planetar și cam fără urmă de umanism în ființa sa atotgăunoasă (câți pământeni l-au văzut nescorțos și cu un zâmbet sincer pe fața-i de kremlinist stupid?): poate că insistentele avertismente venite dinspre frenologie (ia uitați-vă cu atenție, voi cei lesne încrezători în sclipiciul politicii muscălești, la moaca și conformația craniană a acestui mutant, produsul de vârf al pandemoniului sovietic!), chit că frenologia nu constituie în momentul de față decât palidul reflex al unei teorii nefundamentate științific, la fel cum mult invocatul evoluționism a rămas tot la statutul de teorie; poate că în mine s-a activat ancestrala teamă a strămoșilor feudali și din primul veac modern față de necontenitul pericol dinspre Est, dovadă că Pavel Kisseleff, după tratatul de pace de la Adrianopol, este singurul general și demnitar rus care – în calitate de guvernator – a făcut mult și neuitat bine principatelor românești (Regulamentul Organic din 1831 – prima Constituție românească, ordine în administrație, lucrări edilitare în București și Iași etc.), iar mareșalul Ion Antonescu, un convins antantist și occdentalist (în perioada 1923-1926 a fost atașatul militar al României în Franța, Regatul Unit și Belgia), a perceput Germania hitleristă ca un rău mai mic decât Rusia stalinistă și, deci, a mers pe nesigura ei mână în timpul celui de-al doilea război mondial; poate că atentele lecturi din clasicii ruși (de exemplu, nu spunea Dostoievski că dai de tătar dacă răzuiești un rus?!) și înfricoșătorul Testament al lui Petru cel Mare, după care s-au călăuzit toți urmașii acestuia, inclusiv lighioanele din sinistra epocă stalinistă și din atrocea perioadă (1944-1958) de rusificare a României bolșevizate, m-au încredințat că jugul de fier al muscalilor a fost mult mai greu pentru români decât acela de lemn al turcilor sau austriecilor, lucru despre care istoricul Petre P. Panaitescu ne spune următoarele în Istoria românilor (Editura Didactică și Pedagogică, București, 1990): „Războaiele neîncetate între Turci, Austrieci și Ruși au ca teatru de luptă țările noastre. De la 1711 până la 1821, au fost nu mai puțin de șase războaie pe teritoriul nostru, dintre care unele au ținut câte cinci-șase ani de-a rândul. Pe lângă pustiirile provocate de lupte, Românii trebuiau să suporte întreținerea armatelor și să furnizeze provizii pentru Turci sau pentru dușmanii lor”; poate că, atent fiind la puterea despotico-monocratică și la tirania majorității parlamentare din actuala Federație Rusă, am meditat mai cu folos la spusele faimosului „convențional” Barère de Vieuzac, cel care – ne face cunoscut Petre P. Negulescu în tratatul Destinul omenirii (Fundația pentru Literatură și Artă „Regele Carol II”, București, 1939) – se opunea încă din anul 1793 „realegerii necontenite a mandatarilor națiunii (apropo, câte mandate de președinte are până acuma Putinul și tot nu-i sătul?), susținând că „realegerea indefinită pune pe oameni în locul instituțiilor” și creează „lingușitori ai poporului, cari devin, repede, stăpâni sau tirani ai lui”; sau poate că (iar asta nu mai este presupunere, ci o cumplită realitate pentru masa alegătorilor), în Rusia, mai abitir ca în alte țări ale prezentului anapoda, ticăloșii aflați la butoanele puterii politice se descotorosesc la iuțeală de neprietenii incomozi (de pildă, în data de 7 octombrie 2006, chiar ziua de naștere a Putinului, acesta a trimis un asasin, care a ucis-o cu șase gloanțe pe curajoasa jurnalistă Anna Politkovskaia, în fața blocului unde locuia), dar mai și fură pe rupte din averea poporului, pretinzând cu nerușinare că-l conduc spre democrație, libertate, prosperitate și fericire.

De exemplu, despre Putin se spune cu temei că este miliardar în dolari (pe internet pot fi văzute câteva dintre luxoasele lui vile și iahturi, înclin să cred că mult peste imaginația și puterile financiare ale oligarhilor arabi), timp în care circa trei sferturi dintre ruși au ajuns la sapă de lemn...

Da, dar o mână de ciocoi (politruci fără caracter, miliardari de carton, generali și ofițeri de doi bani), în frunte cu forțosul fost kaghebist (ăsta, aidoma străbunilor lui tătaro-mongoli și în jegoasa manieră a lui Adolf Hitler, din când în când își suflecă mânecile ca să-și arate mușchii de brută), o duc mai ceva ca-n sânul lui Avraam, căci ling rahatul de pe papucul stăpânului și dau fericiți din cozi când acesta binevoiește să-i scarpine între urechi.

Dar cum Legea plății și răsplății nu poate fi driblată de niciun pământean, indiferent de averea acumulată și de rangul social avut, abia aștept ca întreaga clică putiniană nu numai să fie măturată de la putere de revolta rușilor disperați după înăsprirea fără precedent a sancțiunilor economico-financiare stabilite de grupul G7 (SUA, Canada, Japonia, Germania, Franța, Marea Britanie, Italia), ci chiar să plătească pentru invazie, respectiv pentru enormele suferințe și pierderi provocate în mod premeditat ucrainenilor. Iar acuma, după ce au bombardat localitățile, au omorât, rănit și pus pe fugă atâția oameni nevinovați, tot rușii le cer ucrainenilor să nu se apere, deoarece în acest chip se fac vinovați doar ei de prelungirea conflictului! În opinia lighioanelor moscovite, asta-i „marea” ofertă făcută de încetare a focului, după care se poate trece la tratative. Însă, se grăbește ipochimenul Externelor să adauge, fără neonaziști...De unde se vede că americanii au avut dreptate când susțineau că scopul kremliniștilor este acela de-a instala la Kiev un guvern marionetă și un nou președinte ucrainean, care să fie (ne)omul lor de paie.

În felul acesta este cât se poate de clar pentru toți pământenii cu discernământ că planul invaziei a fost elaborat cu mult înainte de fatidica zi a atacului din mai multe părți, că toate discuțiile președintelui american, ale președintelui francez și ale cancelarului german cu Putin au fost egale cu zero și că (asta mai ales) pentru gașca putiniană, la fel ca pentru Hitler, acordurile internaționale nu reprezintă decât simple petice de hârtie.

Vasăzică, acuma când putinii caută cu lumânarea pretexte ca să-și justifice scârboasa poftă de invazie (a nu se uita că fostul kaghebist este obsedat de ideea refacerii Uniunii Sovietice), care țară din vecinătatea ăstora, ce n-au nimic din diplomație și din valorile europene, se simte în siguranță? Firește, cu excepția „preșului” numit Belarus...

Fiindcă tot am amintit mai sus de F.M. Dostoievski, voi încheia cu o încântătoare pildă a acestuia. Da, este adevărat că Dostoievski a fost un mare scriitor rus. Dar la fel de adevărat este că el n-a scris pentru Putin și ciracii lui, cum că „toți suntem vinovați pentru lacrima nevinovată de pe obrazul unui copil”. Oare gașca moscovită se simte în aceste zile vinovată pentru mulțimea lacrimilor care curg pe fețele speriate ale micuților ucraineni?!

George PETROVAI

Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți Sighet247 și pe Google News