Dar biografia acestui personaj dubios ar fi incompletă fără următoarele informații furnizate de ziarul Evenimentul zilei: fiind abandonat la vârsta de un de către mama lui biologică, Maria Dumitru Toma, țigancă de origine bulgărească, Alexandru Iliescu se recăsătorește cu o altă Maria, tot țigancă, soră cu mama lui Florin Cioabă...

Această triplă ascendență alogenă (evreiasco-țigăneasco-rusească) a lui I. Iliescu, ilustrează nu numai faptul că era cel mult pe sfert român (la fel cum V.I. Lenin era doar pe sfert rus), ci constituie și explicația formidabilei abilități de care a dat dovadă în lunga și necușera sa viață: cică fusese marginalizat de Nicolae Ceaușescu pentru „vina” că era (in)telectual (eu spun că mai degrabă pentru certitudinea că era omul Moscovei), însă este menținut o bună perioadă în linia a doua de comandă politică (prim secretar de județ), fără pericolul de-a fi suprimat vreodată fizic, așa ca Lucrețiu Pătrășcanu (e drept, trecuse epoca dejisto-stalinistă a terorii fățișe, nu și aceea a lichidărilor subtile), semidizgrație din care s-a născut și alimentat „mitul iliescian” al comunistului luminat și urgisit de un dictator primitiv; numele lui nu apare în scrisoarea celor șase „rebeli” la adresa regimului Ceaușescu (Gheorghe Apostol, Alexandru Bârlădeanu, Corneliu Mănescu, Grigore Răceanu, Constantin Pârvulescu, Silviu Brucan), cu toții staliniști de nădejde, dar el – împreună cu securiștii, milițienii și activiștii „nedreptățiți”, la care pe urmă se adaugă generalii și armata – izvodește mascarada numită „revoluție”, și încă una televizată, în realitate lovitura de stat dată de bolșevicii indigeni, în principal alogeni (desigur, cu sprijinul serviciilor secrete străine – sovietice, anglo-americane, israeliene, maghiare), întru asasinarea cuplului Ceaușescu și umplerea „vidului de putere”, apărut după lichidarea acestuia, printr-o planificată și necontenită incitare la ură și crime (de altminteri, haramul de Saul Bruckner, alias Silviu Brucan, chiar susținea în acele teribile zile de total dezmăț politico-social, că revoluția va fi neîmplinită fără jertfe umane); îndată după constituirea Frontului Salvării Naționale (FSN), Ion Iliescu, proaspătul președinte al acestei făcături, neștiind spre ce se îndreaptă perestroika gorbacioviană în foștii sateliți ai Uniunii Sovietice, a luat legătura cu tovarășii moscoviți, ca să știe „ce și cum este de făcut”, respectiv cui trebuie să închine țara în continuare și ce măsuri antiromânești se impun pentru perpetuarea comunismului nițel cosmetizat; fiind, cum spuneam, deosebit de abil și ridicând la rang de artă tehnica ambiguității politice (avea talentul de-a nu răspunde niciodată simplu, clar și direct la întrebările puse!), Ion Iliescu nu doar că s-a priceput ca nimeni altul să-i îmbrobodească pe românii nemintoși și să-și asigure voturile grosului alegătorilor prin măsuri populiste de felul reducerii săptămânii de lucru la cinci zile, astfel încurajând nemunca, desființarea părților sociale/decapitalizarea economiei și transformarea chiriașilor în proprietari prin cumpărarea locuințelor la prețuri derizorii, dar – după transformarea FSN-ului în partid și câștigarea alegerilor prezidențiale din primul tur (în Duminica Orbului din 20 mai 1990) cu năucitorul scor de peste 85% - n-a ezitat să lovească prin mineriade în opoziția penelisto-țărănistă și în cea cetățenească, neplătind niciodată în chip democratic (măcar în acela al mult doritei de el democrații originale), nici pentru crimele săvârșite la așa-zisa revoluție și nici pentru cele ale minerilor și neminerilor ciomăgari, pe care el i-a chemat la București și la urmă le-a mulțumit pentru ajutorul tovărășesc, căci dosarele sale și ale ortacilor s-au plimbat zeci de ani de la o instanță superioară la alta, fără ca vreuna dintre ele să dorească sau, poate, să aibă curajul de-a da un just și necesar verdict.

Din două motive numesc iliesciadă toată această sinistră păcăleală iliesciană, ante și postdecembristă:

1)Ambiguitatea și divizarea socială (unii pro, alții antiiliescieni), principalele „realizări” politico-sociale ale bătrânului bolșevic, persistă și după moartea lui, cei mai ipocriți pesediști scoțând securea războiului împotriva tuturor acelora care l-au judecat și continuă să-l judece după multele și neuitatele lui fapte reprobabile, dovadă elocventă în acest sens că numai Federația Rusă a transmis statului român mesajul său oficial de condoleanțe și că – prin comparație – el a fost condus pe ultimul drum de cel mult 1000 de oameni, pe când regele Mihai I a fost regretat și jelit de circa 25.000 de români;

2)Iliesciada nu este decât o lungă și dezastruoasă mascaradă națională (genitorul ei a fost vreme de 10 ani președintele României postdecembriste), mascaradă generată de strânsa și necontenita împletire dintre țiganiadă și mineriade...
N.B.: Disputele iscate de moartea lui Ion (Ilici) Iliescu au făcut să treacă, aproape neluată în seamă, moartea pe 7 august 2025 (la 93 de ani) a distinsei Steluța Lucia Rodica Coposu, sora mai mică a seniorului Corneliu Coposu. Dumnezeu s-o odihnească!

George PETROVAI

Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți Sighet247 și pe Google News