În articolul „Nu oricine-Mi zice «Doamne, Doamne» va intra în Împărăția cerurilor!” arătam, printre altele, că cele 18 confesiuni recunoscute prin lege în România dețin 27.384 de lăcașuri de cult (având în vedere că România zilelor noastre are cel mult 17 milioane de locuitori, înseamnă că în medie revin unei biserici circa 600 de credincioși), din care 8413 au fost construite după anul 1989 (la 31 decembrie 2015 erau în construcție 1578) și că prin drastica reducere a instituțiilor de învățământ (școli, creșe, grădinițe) aflate în proprietate publică (în anul 1990 erau 28.000, în 2015 doar 6422), s-a ajuns la îngrijorătorul raport de o școală la peste patru biserici!
Și situația nici vorbă să se schimbe în sensul reducerii acestui anormal decalaj, ci dimpotrivă. Din următoarele motive:
1. Populația României este în lentă dar continuă scădere, iar prin aceasta în progresivă îmbătrânire, din cauza masivului exod (cel mai mare exod din istoria românilor), dar mai ales din cauza criminalei legi a avorturilor (peste 20 de milioane de vieți intrauterine retezate în doar un sfert de veac). Iar acest catastrofal trend negativ pentru națiune și viitorul României, va duce cu necesitate la închiderea de noi școli. De unde inerentele și gravele probleme sociale privind schimbul de generații, locurile de muncă pentru tot mai mulți dascăli, fondul de pensii etc.
2. Competiția (sic!) dintre culte (penticostalii, de pildă, au o biserică la doar 122 de credincioși, reformații una la 444, iar ortodocșii una la 1000 de oameni), dar mai ales nevoia stringentă de locuri de muncă (!) pentru necontenita producție de preoți și pastori, va menține și de-acuma înainte, pentru un timp imposibil de precizat, actualul ritm de construire a bisericilor. Și asta deoarece, spre deosebire de categoriile socio-profesionale care resimt din plin dezastrul din economie și societate (bunăoară cadrele didactice preuniversitare sau inginerii), oamenii bisericilor încă n-au a se teme de disponibilizări, șomaj și trai pe sponci.
Apropo, ați întâlnit în România postdecembristă slujitori ai altarului fără vilă și mașină, dar nu orice rablă, respectiv ajunși la limita supraviețuirii după isprăvirea ajutorului de șomaj, cam așa cum se întâmplă foarte des în celelalte categorii profesionale, cu excepția medicilor de mâna-ntâi, sector în care România – din pricina salarizării și a condițiilor de muncă – se va confrunta permanent cu deficit de personal? Nu există așa ceva, pentru că dacă după absolvirea studiilor preotul sau pastorul nu izbutește nici cu bani și cu relații să pună gheara pe o parohie, el nu intră în panică și nu se gândește să-și ia lumea în cap, ci ochește într-un oraș o parohie mai măricică, rupe din ea o parte (asta se cheamă marcare de teritoriu), iar cu banii credincioșilor atrași pune piatra de temelie a viitorului lăcaș, concomitant cu cea a vilei sale, și gata locul de muncă!...
La toate astea se adaugă marea lăcomie și sistematica necinste la care se pretează majoritatea preoților și pastorilor. Fiind salariat al statului, pentru serviciile religioase prestate (nunți, botezuri, înmormântări, sfeștanii etc.) corect ar fi ca ori el, ori mai degrabă un membru însoțitor al Consiliului parohial să taie chitanță. Că altminteri, adică întinzând mâna verde după leafă și cu cea uscată nedând nimic la nimeni din consistentele sume încasate pentru serviciile efectuate, face dovada că-i iubitor de arginți (cum se împacă așa ceva cu porunca biblică să nu adunăm averi pe care le mănâncă moliile și le fură hoții?!) și că Biserica pe ansamblu s-a constituit într-un sfidător organism suprastatal, mai bine spus într-un înfloritor și onctuos stat în stat.
În atari condiții, pe cine mai poate să mire anemica implicare a cultelor, mai cu seamă a puzderiei de biserici ortodoxe (se are în vedere faptul că BOR este un mare latifundiar!), în vasta acțiune de oblojire a rănilor sociale provocate de dezorganizarea familiilor, de nemeritata sărăcie generalizată și de diversitatea suferințelor (România deține locuri fruntașe la afecțiuni precum cancerul și diabetul)?!
Este adevărat că la penticostali sau adventiști, de exemplu, culte la care se practică zeciuiala, există o notabilă întrajutorare în interiorul congregației și că prin intermediul Bisericii Greco-Catolice, cu ajutoare primite din afară (prioritar din Italia) în tot Ardealul s-au înființat nenumărate așezăminte (putem să le spunem pensioane), de regulă pentru fetele cu o stare social-materială precară. Dar și aici ajutorarea privește problematica socială din interiorul comunității, căci scopul ei subiacent este acela de-a sprijini confesiunea pe ansamblul ei.
Tocmai de aceea mi-a făcut o deosebită plăcere să aflu la sediul Organizației Caritas din Sighetu Marmației, mai exact la sediul Centrului pentru Îngrijire la Domiciliu (CID) Sf. Carol, o organizație patronată de Biserica Romano-Catolică, cum că în pofida greutăților financiare cu care se confruntă (este verificată la sânge de trimișii Guvernului, de la care nu primește nici măcar un sfanț!), angajații ei, prin asistenți și îngrijitori la domiciliu calificați (au o vechime în meserie de circa 15 ani), se dedică tuturor suferinzilor, indiferent de vârstă, sex, rasă și religie, că serviciile sunt gratuite pentru persoanele complet lipsite de venituri și că pentru îndeplinirea exemplară a sarcinilor (da, exemplară, căci pretutindeni în incinta sediului – club, birouri, toalete, curte etc., am văzut ordine și curățenie), mâna de angajați este copios ajutată de voluntari.
Vasăzică se poate și așa ceva acolo unde se dorește…
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți Sighet247 și pe Google News