Dar cum în România centenară se declară mulțumiți de nătângia lor materială doar procentul sfidător-nesemnificativ și, totuși, jignitor-opresiv al descurcăreților cu năravuri ciocoiești, cum neamul prost a ajuns atotputernic în această țară, încât codrinștefăneștii nu se sfiesc să marșeze potrivit acelui „facem pentru că putem”, și cum echilibrul social este extrem de fragil acolo unde politrucii mișelnici și semidocți își bat joc în mod programat de grosul cetățenilor prin dezastruoasa politică internă și externă pe care o promovează (tâlharii cu ștaif să scape basma curată, infractorii să nu mai stea după gratii, spitalele și școlile să se degradeze în continuare, starea de sănătate a poporenilor să se înrăutățească, infrastructura să bată pasul pe loc, românii din străinătate să fie aduși acasă cu arcanul lui Orlando de la Finanțe, țara să nu mai fie o „colonie” a Uniunii Europene, ci o vacă de muls pentru Liviu Dragnea, Darius Vâlcov, Călin Popescu Tăriceanu și ciracii lor), iată de ce spusa „Se poate comite asasinat și din prea mult entuziasm” se dovedește deosebit de actuală pe aceste meleaguri.

Păi cum să nu fie, atuncea când Ioan Aurel Pop, istoricul cățărat în fruntea Academiei Române prin îndărătnicie, șiretenie și alte „vrednicii” (turnător, plagiator, autoplagiator), susține cu înverșunare daicoviciană că Marea Unire de la 1 Decembrie 1918 este rezultatul voinței maselor populare!

Care voință, stimabile? Aceea a unor țărani needucați (ei erau „talpa” Principatelor), care mureau ca muștele în primul război mondial, însă nu pentru că erau îmboldiți de gândul unirii tuturor românilor într-un stat suveran (firește, astfel de idei puteau să încolțească doar în mințile unor intelectuali vizionari și curajoși!), ci pentru că armata română a intrat în război, după doi ani de expectativă, complet nepregătită (armament necorespunzător și insuficient, soldați neinstruiți, lipsă acută de ofițeri, îndeosebi de căpitani și maiori, prisos de generali izmănari de felul lui Dumitru Iliescu) și mai ales pentru că oștenii-țărani pricepeau victoria în inseparabilă legătură cu reforma agrară promisă de regele Ferdinand. Ceea ce, ne spune Neagu Djuvara în O scurtă istorie a românilor (Editura Humanitas, București, 1999), s-a și întâmplat îndată după încheierea războiului: „Aici trebuie subliniat că această reformă agrară, începută în 1918 și încheiată în 1922, este cea mai mare reformă agrară făcută vreodată în lume de un guvern burghez sau, în orice caz, de înșiși proprietarii terenurilor agricole. În toată istoria universală pe care am cercetat-o, am găsit un singur precedent, în China, în veacul al X-lea, dar aici am avut de-a face cu o revoluție, iar efectele au fost de scurtă durată”.

Cu toate discriminările la care au fost supuși de către unguri, românii din Ardeal (evident, cu prestigioase excepții precum Vasile Lucaciu sau George Pop de Băsești) trăiau în lumea specifică imperiului și a incontestabilelor valori austriece, o lume mult mai avansată din punct de vedere material și spiritual decât aceea a fraților lor din Muntenia și Moldova, fapt pentru care s-au arătat atât de puțin interesați de cadoul americanilor, cadou ce decurgea cu necesitate din victoria Antantei și din principiile wilsoniene, încât bănățenii, spre exemplu (e drept, pe fondul unei intense propagande maghiare și a raptului teritorial la care, cu sprijinul francezilor, s-au dedat sârbii), au fost efectiv încorporați în regatul României de-abia în august 1919, adică după ce armata română a ocupat Timișoara și cele 2/3 rămase din întregul Banat.

Vasăzică, unirea și stabilirea granițelor României Mari nu s-au înfăptuit la 1 Decembrie 1918 prin adunarea și proclamația unioniștilor de la Alba Iulia. Tocmai de aceea, este de datoria românilor să-și reamintească mereu și să sublinieze neîncetat rolul subtanțial al generalului Henri Berthelot și al geografului Robert Ficheux la realizarea celui mai grandios proces din istoria noastră modernă: primul a reorganizat armata română și, pe ultima turnantă a războiului (se zice că doar cu o zi înainte de semnarea armistițiului de pace), a antrenat-o din nou în luptă pentru ca să poată prinde trena învingătorilor, iar cel de-al doilea mare francez cu inimă și suflet de român a bătut tot Ardealul ca să dovedească occidentalilor că probele prezentate de delegația maghiară la Conferința de pace sunt false – atunci ca și acum, nu ungurii erau/sunt majoritari în acest spațiu, ci românii!

Dacă unirea depinde doar de voința maselor populare, nicidecum de circumstanțele internaționale favorabile și de bunăvoința marilor cancelarii (cu precădere de cea a cancelariilor occidentale), cum se explică faptul că în 1918 s-au alipit la patria mamă mai multe provincii înstrăinate (Transilvania, Basarabia, Bucovina, Maramureșul, Crișana, Banatul), iar după Decembriadă n-am izbutit să ne unim cu Basarabia?! Că doar în 1989 altul era gradul de informare și de educație al românilor de pe cele două maluri ale Prutului, drept urmare, voința maselor de la sfârșitul secolului al XX-lea era cu mult mai consistentă și mai bine evidențiată decât străbuna ei de la începutul secolului...

Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți Sighet247 și pe Google News