Facerea omului şi neascultarea acestuia:

În vremuri depărtate ce n-au determinare,
căci timpul şi cu spaţiul n-aveau vreo-nfăţişare,
când haos era totul şi formele dormeau
iar siderale blocuri în negură pluteau,
atunci neantul sumbru fu prins de tulburare,
simţind în nefiinţă-i un zvon de perturbare:
Era voinţa fermă a logicii supreme,
pornită să aşeze materia în vreme;
să pună frontiera între nimic şi este,
aşa ca nefiinţa s-ajungă de poveste.
Doar Duhul fără stare zbura prin ne-nchegat
şi-şi rumega proiectul ce-abia era schiţat:
cum fi-va Universul perfect alcătuit,
având în El pornirea, dar fără de sfârşit,
şi cum micuţa Terra la urmă va rodi
viaţă şi-nfrăţire prin vrerea de-a iubi.
În cele şase zile cât facerea decurse
- de fapt întinse epoci din infinit desprinse -
creată fu lumina şi lumea-nsufleţită
pentru întâiul cuplu, nainte de ispită,
fiinţe nepătate din lut întruchipate
şi-n Paradis fixate, fără dureri sau moarte.
Părea că se atinse umanul ideal,
de şarpele-ispită n-ar fi produs scandal
cu-ndemnul său ca Eva din măr să ciugulească
şi-a sa asigurare că n-avea rău să iasă.
Dar cum se încălcase porunca ascultării,
îndată şi perechea fu-n prada disperării
după pe veci pierduta Edenului grădină
şi-a ambilor zvârlire în suferinţi şi-n tină...
În logica firească acestei lumi coruptă,
unde şi hâda moarte şi timpul rău se-nfruptă
din viul fără vină şi-a omului viaţă,
şi fiii lui Adam dedatu-s-au la harţă,
iar Abel fu ucis de crudul Cain pe dată,
ca fratricidul sânge pe om să se abată.
Nici alte generaţii n-au fost mai acătării,
de-ar fi s-avem în minte cetăţile pierzării
- Sodoma şi Gomora, corupte şi-ndrăcite -
ce-n smoală şi pucioasă pieiră nimicite;
ori oamenii din vremea lui Noe fericitul,
pe care, meşterind la arcă, îi amuza cu textul
că fi-va catastrofă printr-un noian de ape,
ca răii să se-nece şi bunii doar să scape...
Văzând, dar, Preaiubitul că omu-i fără vlagă
când mântuirea-i cere ca firea să şi-o dreagă,
trimise pe Pământ pe Fiul său curat,
ca omului să-i fie exemplu de urmat
în lupta inegală cu Duhul luciferic,
ce lumea strânge-n braţe c-un râs mefistofelic.


Iisus în pustie:

Trecut-au zilele de post
şi eu sunt pregătit
să intru-n astă lume,
de sarcini să m-achit.

Nu-i greu de presupus
că nu-mi va fi uşor
pe oameni să-i conving
că-s izbăvirea lor

în dubla-mi ipostază
de Om şi Dumnezeu:
lucrarea va avea succes
de ei se vor iubi mereu.

Te rog, Atotputernice Părinte,
să fim ce-am fost mai înainte,
ca oamenii să-i reclădim
smulgându-le păcatele din minte!


Apare Lucifer:

Ah, ah, ce revedere!
Deşi ştiam că vei veni,
nicicând nu mi-am închipuit
că-ntr-un pustiu ne-om întâlni.

De fapt mi-i absolut egal
că-i munte, sat sau o câmpie;
ne-am întâlnit şi-i îndeajuns
pentru-mpăcare şi frăţie.

Căci, ştii prea bine, suntem fraţi
şi-un Tată-avem noi amândoi –
m-am săturat de ştrengărit,
vreau să mă-ntorc napoi la voi.

Am obosit tot alergând
pe globul ăsta mititel;
mi-e dor de zări nemărginite,
mi-e dor să-L întâlnesc pe El!

Îmi e de-ajuns cât m-am luptat
cu inerţia omului,
ca etica să-i bag în cap
prin forţa argumentului,

cum că ce-i bine nu e rău
pentru umana existenţă.
Căpăţânos şi nărăvit,
e incapabil de esenţă,

dar vrea s-arate cine-i el,
din negru, alb făcând pe dată –
e-un încrezut şi un mişel
şi Terra mă scârbeşte toată.

Îmi place mult din Carte pilda
cu fiul rătăcit şi-ntors –
nu vreau viţelul gras ofrandă,
deşi mă simt de vlagă stors.

Mi-e dor de terciul de acasă
ca de-un ospăţ îmbelşugat;
vreau să mă-ntorc, dar nu pe geam,
ci ca un fiu ce-a fost iertat...


Iisus:

Mă uit la tine şi mă mir
că ai rămas precum te ştiu:
rebel şi mândru peste poate,
cu capu-n nori şi cam diliu.

Şi-acum, când dat-ai peste cap
universala armonie
cu pofta de-a sui mai sus
de Cel ce-n veci El o să fie,

Unicul Sie-şi pe măsură,
acum ai vrea să fii iertat,
ba chiar iubit ca la-nceput
după ce-n rău eşti împărat.

Dar chiar de-ar fi să ţi se ierte
semeţul Everest al preatrufiei,
nu văd naivul să te creadă
că poţi fi robul dragostei şi-al milei.

În mii de veacuri ţi-ai rodit
doar vrerea fără-ngrăditură;
cum poţi să fii ce n-ai dorit,
când te-ai pierdut de-atâta ură?


Lucifer:

De mie-mi spui că-s neschimbat,
răspunde-ţi-oi cinstit îndată:
rămas-ai cum ai fost cândva,
doar fiul bun de lângă Tată.

Nu cred să fie-o reuşită
- şi fericire nici pe-atât –
ca-n veşnicii fără de număr
sa faci ce Altul ţi-a sortit,

să fii, adică, fără vrere,
ca numai vrerea Lui s-o faci –
decât în rai şi fără vlagă,
mai bine-n iad şi printre draci!...

Dar tu te-ai resemnat să stai
în umbra cosmicului Tată
şi să-L aprobi fără crâcnire
cu îngerescul cor deodată.

Fireşte că-i mult mai comod
să execuţi ce s-a decis
şi-n veci să nu-ţi pui întrebări,
chiar de-i lucrarea un abis,

aşa ca omul, conceput
din lut după divinul chip,
astfel ca el să cadă-n cer
spre-Acel abis ce-i arhetip.

Văzându-şi Tatăl neizbânda
cu jucăria zisă om,
pe care eu am dibuit-o
c-aspiră l-al ştiinţei pom,

te-a-nsărcinat să-i fii aproape
şi să-l salvezi cu orice preţ,
chiar de va fi ca în final
să fii taxat ca natăfleţ

pentru credinţa îndurării
şi scopul său mântuitor,
ce doar pieirea-ţi pregăteşte
după un chin întristător.

Din nou se-adevereşte faptul
- deşi-s de viclenie bănuit –
că-l ştiu pe om până-n rărunchi,
cum Făcătoru-n veci nu l-a citit.

Păcat de tine, biet naiv,
că vezi în om o şansă de-afirmare!
El nu-i ce speri, e cel ce e:
un prefăcut cu-apucături barbare...


Iisus:

Vade retro, şi mă lasă
cu sfaturile-ţi ipocrite!
N-ai să m-abaţi din calea mea
cu ispitiri meşteşugite.


Lucifer:

M-am aşteptat l-acest răspuns
ce-ţi ilustrează sârguinţa.
Dar cum eşti gata de-o lucrare
unde-ţi vei pierde zelul şi fiinţa,

mă văd dator să te anunţ
că firea omenească-i diferită
de cum se vede ea din cer,
căci logica umană-i cam trăznită.

Principii antagonice suntem
şi-aşa vom fi în veac de veac –
ce ţie-ţi place, eu urăsc
şi-n a ta ură mă complac.


Iisus:

Parcă vroiai să te întorci
la cei ce îţi inspiră silă –
eşti lunecos precum un şarpe
şi mă-nfiori, dar mi-i şi milă...


Lucifer:

Doar pulsul l-am luat prin tine
la preacelesta atmosferă
şi-am înţeles că staff-ul tot
pe veci m-a izgonit din sferă.

De fapt nu-i greu de priceput
chiar pentru mintea ta înceată,
că niciodată nu pot sta
opusele principii laolaltă:

nici adevărul cu minciuna
nu pot trăi îmbrăţişaţi,
după cum binele cu răul
nu se iubesc ca nişte fraţi,

deşi se spune cu dreptate
că-n orice rău e şi un bine
şi că supremul Adevăr
din părţi de adevăr provine.

Dar Bine, Adevăr, Frumos
sunt pentru om de neatins –
doar crezul tău va demonstra
că-n Tatăl totul e cuprins.

Mai bine, însă, mă opresc
din speculaţii inutile,
ce-s pâinea filosofilor
şi-a sfinţilor cu minţi futile...

Vreau să te-ntreb de eşti dispus
să facem cuplu redutabil
şi ca-n tandem, eu prima roată,
a doua tu-n rulaj stabil.

De te-nvoieşti, vei stăpâni
întreg Pământul până-n veac:
cu munţi, câmpii şi cu fiinţe
care încântă sau displac...


Iisus:

Refuz să cred c-am auzit
asemenea enormităţi –
să piei din faţa mea, Satano,
şi-n veci de veci să nu te-arăţi!


Lucifer:

Întreaga lume să constate
c-am vrut să-mpac ce-i despărţit,
dar m-am izbit de zidul surd
al cerului încremenit.
(Dispare cu un ultim hohot de râs mefistofelic.)


Corul îngerilor:

Lăudaţi şi cântaţi,
Fiu-i pe Pământ!
Prin El veţi fi mântuiţi
şi prin Duhul Sfânt.



George PETROVAI

Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți Sighet247 și pe Google News