Din incredibil mi-a fost dat
să gust și eu cândva-ntr-o noapte,
când sufletul m-a-nștiințat
că de vremelnic se desparte.

Și-ntr-adevăr, îndat-apoi
m-am înălțat ca o părere
deasupra trupului închis
într-un abis de neputere

și c-o iuțeală chiar mai mare
decât a gândului hoinar,
am părăsit timpul real
intrând în cel imaginar,

ca să mă-ndrept către Iudeea
procuratorului Pilat,
unde Iisus Mântuitorul
urma să fie judecat...

*

Murdar, cu case din chirpici
ca orice urbe-orientală,
Ierusalimul clocotea
de forfotă și zăpușeală,

cu miile de vagabonzi
trăgând cu ochiul la tejghele
și cetele de cerșetori
aidoma unor belele.

Iar scaunul de judecată
cu-nvinuitul la mijloc,
era de-oșteni încercuit
ca gloata să o țină-n loc.

Altminteri, hidra ghiftuită
cu fanatism necruțător,
în bucățele L-ar fi rupt
pe preadivinul Reconstructor.

Pătruns de milă-I cercetam
făptura crunt batjocorită
de toți aceia ce mai ieri
nu se-ndoiau măcar o clipă
de firea Sa-ndumnezeită.
Și suferința mea sporea
când fața-nvinețită I-o vedeam,
deși era vădit c-o frumusețe
nepământeană ca a Sa
nu poate fi de om știrbită,
căci seva mereu vie ea și-o trage
din armonia Lui interioară,
ca-n adevăr să fie calea pentru om
spre-o viață unde moartea o să moară.

Cu-adâncă venerație
de El m-apropiai ca să-I vorbesc,
fără ca-n jur vreo iotă să ajungă
din acest grai suprafiresc:

„Învățătorule iubit,
din viitorul meu incert
la Tine am venit
și iată că printr-o minune
Te aflu încă în viață
pe-acest nemărginit deșert
al gratitudinii umane,
ca din potirul Tău cu har
să iau scânteia de speranță
pentru plăpândul nostru țel.

O, Tu, Cel mai presus de veci,
nu lăsa moartea să triumfe
și pe barbari să te insulte,
ci vino-n timpul meu creștin
și de păcate arhiplin
ca far în carne și în oase
pe-ale vieții căi spinoase”.

El m-a privit cu ochi senini
ca două ceruri larg deschise
înspre divinele grădini,
și mi-a răspuns:

„Am fost trimis c-un scop precis
de către Tatăl Meu ceresc:
Păcatului să-i vin de hac,
încât ce-i scris să împlinesc!

Să merg cu tine-n viitor
ca oamenii să Mă atingă
și-abia atunci să se convingă
că sunt Mântuitorul lor?

Păi, Eu cu ei mereu voi fi
de-acum și până la sfârșit,
chiar și cu-acei nefericiți
ce-n necredință-au stăruit.

Căci tot acest ghiveci uman
de silitori și ipocriți,
numai prin Mine poate-ajunge
în siguranță la liman,

acel regat netemporal
ce-i pentru om marea-ncercare:
Rămâne robul simțurilor,
ori vrea salvarea prin schimbare?!...

Sau crezi cumva c-ai tăi fârtați
doldora de încreștinare
s-ar dovedi mai omenoși
decât aceste exemplare,

când e știut că din cruzime
ei și-au făcut un scop aparte?
Sunt debordanți în teorie,
dar fizic ei Mă vor departe...

Nici pâs nu cutezam să spun
la blânda Lui mustrare-ntemeiată,
și cum soldații L-au luat cu ei,
în trup m-am furișat pe dată.



George PETROVAI

Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți Sighet247 și pe Google News