Da, căci a ajuns o modă ca primarul şi consilierii în exerciţiu să se afirme, dar ce spun eu să se afirme, să rămână de-a pururi în istoria locului, nu prin fapte care au puterea edilitară şi utilitară a înveşnicirii fireşti (modernizări de drumuri, canalizare, aducţiune de apă potabilă, aşezăminte culturale şi sanitare, poduri, parcuri, desecări, împăduriri, îndiguiri etc.), adică ceea ce face parte din fişa postului unui primar acceptabil, că din cei formidabili nu sunt nici de leac în România postdecembristă, ci caută ca prin festivaluri şi sărbători croite după hazoasele ambiţii ale broaştei din fabulă (Circul nu e izbutit dacă nu-i pe dos croit sau invers proporţional cu mărimea localităţii, ceea ce se traduce prin „Prostul dacă nu-i fudul, parcă nu e prost destul”) să-şi mai drapeze niţeluş nerealizările şi potlogăriile, chipurile că ei, aleşii, ar fi foarte preocupaţi de conservarea şi promovarea tradiţiilor locale.

Ba şi mai şi. Nu numai că noii edili vor prelua ştafeta cu aceste festivaluri şi chiolhanuri devenite peste noapte obligatorii şi tradiţionale (orişicât, nu face să dai cu piciorul la una din puţinele realizări ale predecesorilor în folosul comunităţii!), ci se vor screme cum să contribuie la rândul lor la sporirea prosperităţii (!) locale, astfel creându-şi dreptul de-a bate la porţile nemuririi (sic!), ba prin lungirea şi cosmetizarea celor vechi (în Baia-Mare, Sărbătoarea castanelor, indiferentă la starea vremii, a progresat de la trei zile la o săptămână, încât petrecăreţii pursânge au motive serioase de bucurie: „Fie ploaie, fie vânt,/şapte zile beau şi cânt”), ba scot din cutia Pandorei altele noi şi la fel de costisitoare, ba – cel mai adesea – şi una, şi cealaltă.

Că pentru aşa ceva sunt destui bani (ajunge ca primarele să ceară, şi îndată toată floarea cea vestită a afaceriştilor, în primul rând cei cu bube în cap, se prezintă cu mălaiul), dar pentru spitale, şcoli, aziluri de bătrâni, orfani, nevoiaşi, parcuri şi parcări, nu-s paralele, vorba lui Constantin Tănase.

Trebuie o altă dovadă de rea intenţie şi de gospodărire alandala a resurselor existente în zonă, fiind ştiut faptul că prin economii, donaţii şi munca localnicilor pot fi lecuite multe din rănile sociale (şcoli, dispensare, cămine culturale, ajutoare permanente pentru nevoiaşi, nu doar în campaniile electorale) şi mult mai lesne pot fi îndepărtate urmele furiilor naturii de felul cutremurelor, inundaţiilor, întroienirilor şi vântoaselor?

Cândva, mai exact în perioada interbelică (fac abstracţie de avântul voluntar-forţat al bolşevicilor şi nebolşevicilor), adică atunci când se materializa îndemnul „Daţi un leu pentru Ateneu”, se acţiona şi pe la noi cam ca în mult încercata Japonie – umăr la umăr şi mână de la mână pentru o viaţă generală cu mai mult zâmbet, mai multă chibzuinţă şi mult mai multe flori.

N.B. Acuma, odată cu invazia musulmanilor şi cu aiuritorul protocol politic privind ridicarea unei uriaşe geamii în Bucureşti (cu siguranţă că va fi nevoie de mai multe), cred că tot românul va avea parte de circul de pe lume, cu altercaţii, bătăi, droguri şi arme. Dar, vorba ceea, omul îşi sparge casa când n-are ce face...

Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți Sighet247 și pe Google News